Pages

Thursday, December 31, 2009

Trailer: Inception

Al doilea trailer de la noul film a lui Christopher Nolan, cu Leonardi di Caprio si Ellen Page.

Wednesday, December 30, 2009

Reclama: Cuvinte Online

Am publicat aici deja o recenzie la "A Christmas Carol", dar mai lucrez si cu alte publicatii:

Monday, December 28, 2009

Monolog: Taxi Driver - You talkin' to me?

O scena complet improvizata de Robert De Niro si pe care a trebuit sa o privim din nou di din nou di din nou in nenumarate parodii, asta in conditia in care multi nu vazuseram originalul:

Monday, December 21, 2009

Trailer: Clash of The Titans

OMG! ce tare arata chestia asta. poate e masculinitatea din mine care isi arata capul, a carui impuls de a vedea lupte demente intre cat mai multe creaturi mari si puternice invinge logica care imi spune: "ok, efecte tari, si arata ca o combinatie intre pirates of the caribbean, lotr, narnia, hercules, xena si age of mythology".
trailere sunt facute fie cat mai ademenitoare, oricat de naspa ar fi filmul, dar pt prima data anul asta la un film de genul, pot sa zic ca trailerul m-a facut sa vreau sa vad filmul cat mai repede. probabil voi fi dezamagit, dar sunt pregatit pentru acest risc.

19 ani 11 luni 29 de zile

…au trecut de la începutul Revoluţiei Româneşti din 1989, dar umbrele regimului comunist sunt departe de a se ridica de pe societatea romănească. Lucru care se observă şi în filmele româneşti din anii recenţi, care tratează des subiectul, mai direct sau mai subtil, mai serios mai satiric.

Tatăl socialismului, Lenin, a prevăzut că dintre toate formele artistice, cinematografia...

Articol complet pe site-ul Cuvinte Online

R.I.P. Brittany Murphy

Actrita de 32 de ani a murit azi noaptea in urma unui stop cardiac.

Sunday, December 13, 2009

Monolog: A Few Good Man - You can't handle the truth

Clasicul moment din "A Few Good Man" cand Jack Nicholson ii da o lectie tanarului Tom Cruise, probabil ina din cele mai parodiate replici din ultimii 20 de ani:

Friday, December 11, 2009

Poster: Nunta Muta

Surrealism, bucurie, tristete, intr-o singura imagina simpla. O imagine puternica dintr-un film puternic.

Thursday, December 10, 2009

Monolog: Blade Runner - ...like tears in rain

Spre finalul clasicului SF "Blade Runner" personajul lui Rutger Hauer (in cel mai bun rol al sau, dupa parerea mea) ne ofera acest scurt monolog, care ofera una din cele mai frumoase si poetice metafore despre efemeritatea vietii. Nu conteaza ca nu va plac SF-urile, e un scurt monolog minunat.

Rezultat Poll

conform pollului pe care l-am avut saptamana asta presedintele tarii este de fapt Chewbacca, voturile au fost furate!!!!!!! Stai! Nu e bine.

Am facut acel poll sa vad daca sunt oameni care citesc chestia asta, adica daca nu citesc degeaba. Am zis ca daca nu o sa am cel putin 5 cititor sa inchid si blogul asta, adica mai multi cititori nu cred ca voi atrage. Se pare ca au fost totusi 9. Wow, noua cititori pe saptamana, brilliant. Dar au fost mai mult de 5 deci voi continua.

Dar daca tot cititi articolul dati si voi un click sub articol pt a va exprima parerea despre post, si un comment din cand in cand nu strica...
I just wanna know I'm not alone out here!

Wednesday, December 9, 2009

Poster: Miller's Crossing, Barton Fink

Si ca sa termin cu acest subiect, iata si posterele, care sunt pe masura celor 2 filme.

In primul rand "Miller's Crossing", posterul reda unul din cele mai importante si intense momente din film, uciderea unui om intr-o padure. Desi in centrul imaginii ii avem pe cei doi barbati, imaginea este ocupata in mare parte de natura frumoasa a unei paduri. Serenitatea contrasteaza violenta aducand-o si mai mult in evidenta. O tema frecventa in film.



Posterul Barton Fink reda perfect starea de spirit a filmului, panica si confuzia, si arata centrare asupra lui Barton. Dar stai un pic imagini ne-naturale (sepia), imagini granulate, focalizare pe fata personajului principal care are o privire panicata si o frizura ciudata, inalta si luminata la varf. Parca am mai vazut asta undeva. Sunt sigur ca daca nu a fost coincidenta nu a fost nici incercare de furt ci un omagiu.

De două ori doi Coen

Şi nu, asta nu rezultă în patru filme, ci în două filme regizate şi scrise de cei doi fraţi Coen, pe care i-am preaslăvit într-un post anterior, deci voi sări peste acea parte de data asta.

Miller’s Crossign (1990) e primul din cele două filme despre care voi scrie. Bazat în vremea Prohibiţiei, este un film cu gangsteri dintr-un oraş ceva mai mic decât locul de joacă a lui Al Capone, dar nu destul de mic pentru a elimina posibilitatea de a susţine mai multe grupe rivale. Personajul principal este Tom Reagen (Gabriel Byrne) un irlandez alcoolic care este mâna dreapta a tipului care conduce de fapt oraşul, gangsterul şef Leo (Albert Finney). Filmul începe cu un gangster mai mic italian care a fost înşelat de un angajat evreu, Bernie (John Torturro), şi care cere permisiune de la Leo pentru a ucide acest angajat. Leo nu îi dă permisiunea deoarece are o relaţie cu sora lui Bernie, Verna (Marcia Gay Harden, pe care o ştim din „Pollock” şi „Mystic River”). Doar că Verna îl are ca amant pe...pampampam...Tom, personajul nostru principal.
Gangsterul italian menţionat mai sus puţin pe care deja l-aţi uitat pentru că v-am bombardat cu o groază de personaje şi relaţiile lor, se simte jignit la refuzul lui Leo şi decide să pornească un război împotriva sa. Şi cam ăsta e începutul filmului.
Să începem cu părţile negative, şi anume una, faptul că fraţii Coen tind să construiască o reţea complicată între personaje, dar mai ales faptul că în primul şi primul rând, înaintea să înceapă acţiunea propriu-zisă a filmului, încearcă să bage pe gât publicului acea reţea, în loc să combine cele două elemente. Defect care s-a observat şi în „The Big Lebowski”, dar ca şi în acel film a doua parte a filmului compensează pentru prima, şi chiar dacă o vreme eşti cam derutat, nu eşti lăsat în ceaţă prea multă vreme, şi o dată ce te-ai prins ce şi cum, vei aprecia cu atât mai mult filmul.
Părţile bune: probabil primul film care a redefinit major genul filmelor gangster a fost „The Godfather”, care a avut o cu totul altă abordare, a păstrat realismul violenţei, dar nu a făcut din aceasta personajul principal, şi a prezentat drama personajelor. Şi, foarte important, a eliminat poliţiştii şi civilii din poveste, fără eroi şi victime, şi astfel a asigurat că filmul nu va fi o joacă de-a mâţa şi pisica între tipii buni şi ăia răi; în momentul în care toate personajele sunt criminali cine mai e tipul bun şi cine ăla rău?
„Miller’s Crossing” nu a avut o influenţă chiar atât de majoră asupra genului, dar a contribuit şi el. Ca şi în filmul lui Coppola filmul se bazează pe dramă şi personaje, nu acţiune, şi elementul inocent este eliminat, personajele sunt iarăşi criminali vs. criminali. Filmul are însă o abordare mai realistă, lăsând la o parte acele ierarhii şi ritualism aproape sacrosanct din „The Godfather”, înlocuind-ul cu personaje veridice, oameni simpli care sunt prinşi în acest joc, şi vor să îl joace.
Actoria este cu siguranţă un mare plus al filmului, Gabriel Byrne duce foarte bine în spate întreaga acţiune şi poveste, înţelegând tipul prins între dragoste şi loialitate. Iar personajele secundare au şi ele parte de actori foarte buni, Albert Finney pendulează credibil între putere ridicularizare, iar Steve Buscemi, Jon Polito şi John Torturro, actori a căror nume au devenit asociate cu cel al fraţilor Coen, au roluri scurte dar care sunt sarea şi piperul unei ciorbe foarte bune, mai ales Torturro care în unele scene fură spectacolul.
Povestea, în ciuda la defectele enumerate, e foarte ingenios construită şi cu dialog foarte bine scris. Şi deşi drama e puternică, fiind un film cu gangsteri nu pot lipsi câteva scene de acţiune, din care şi Tarantino s-a inspirat (o scenă din Kill Bill Vol. 1 fiind un omagiu adus uneia din acest film). Şi fiind un film Coen se regăseşte şi un pib de umor.



Barton Fink (1991) este un film pe care cei doi fraţi l-au scris în două săptămâni când făceau pauză de la a scrie „Miller’s Crossing”, şi o dată ce acela a avut o premieră de succes, s-au şi apucat să filmeze.
Filmul are loc în 1941 unde Barton Fink (John Torturro), un scriitor cu inclinaţii politice spre stânga, se bucură de succesul primei sale piese de teatru. Imediat îi este oferită şansa de a scrie scenarii la Hollywood, ofertă pe care este reticent să o accepte, deoarece cred că în lumea starletelor nu va avea contact cu omul de rând, dar având nevoie de bani se complace. Se cazează la un hotel puţin ciudat unde face cunoştiinţă cu vecinul său prietenos şi guraliv, Charlie (John Goodman).
Fink primeşte imediat slujba de a scrie scenariul pentru un B-movie despre wrestling, doar că necunoscând genul şi nescriind până acum pentru film, el îşi dă seama că suferă de writer’s block. Aşa că încearcă să intre un contact cu un scriitor pe care îl admiră, dar care şi-a prostituat talentul demult Hollywood-ului (personaj bazat deloc subtil pe William Faulkner). Când însă acesta se dovedeşte a fi un alcoolic nesuferit, Barton dezvoltă o relaţie intimă cu iubita acestuia. Aici lucrurile iau o întorsătură proastă.
Filmul a avut premiera la Cannes, unde a avut o recepţie neaşteptat de bună, fiind singurul film care a luat premiul pentru regizor, actor şi Palme d’Or-ul (unanim) (va rămâne şi ultimul film cu aceasta performanţă, căci din următorul an s-a decretat ca nici un film să nu poate lua mai mult de 2 premii). Filmul este mult mai bine ritmat şi linear decât „Miller’s Crossing”, fiind de data asta bazat mai mult pe personaj decât acţiune.
Pe lângă prezentarea sistemului Hollywood-an, filmul explorează o varietate de teme, de la cele politice, istorice la cele religioase, filozofice, morale.
Imaginile şi cinematografia joacă şi ele un rol important, redând detaliat aerul anilor ’40 dar şi un sentiment claustrofobic paralel cu cel al personajelor.
Actoria e şi ea din nou la un înalt nivel. Filmul nu l-a lansat pe Torturro, dar i-a propulsat cariera cu siguranţă, iar John Goodman, care a avut parte de roluri bune sau mai puţin bune, a primit aici unul din cele mai bune din cariera sa, prinzând atât umorul care îi este specific dar lăsându-i loc pentru dezvoltare dramatică.
Un film puţin bizar, cu influenţe kafkaeşti-lynchiene, greu de categorisit, dar care şi-a lăsat amprenta în istoria cinematografică.

Monday, December 7, 2009

Poster: Hunger

Despre filmul "Hunger" am vorbit mai devreme. Si pentru ca la un moment dat tratam postere compuse din cercuri concentrice, acesta nu poate lipsi. Desi nu asta e motivul pentru care l-am ales.
De data asta nu mai e vorba de un SF ci de o drama violenta, iar cercurile nu prezinta o latura stiintifica ci pur artistica.
Imaginea e preluata direct din film, unde nu apare pentru mult timp, dar are o simbolistica puternica.
Ni se sugereaza o serenitate, o stare de calm oarecum, simti ca te poti scufunda si pierde in seria de cercuri fragmentate. In acelasi timp culorile, mai ales cea a cercurilot te face sa te gandesti la mizerie, murdarie. Iar starea incompleta cercurilor sugereaza o natura distructiva.
Dar de toate astea nu vei fi complet constient pana nu vezi filmul, a carui estetica puternica si compozitie posterul a prins-o foarte bine.
Frumusete in abjectie, serenitate in violenta. Libertate in suferinta.

Sunday, December 6, 2009

Monolog: The Great Dictator - I do not want to be an Emperor

"The Great Dictator" (1941) a fost primul film cu vorbe al marelui Chaplin. A fost primul film care il critica pe Hitler, intr-o perioada cand America nu era sigura daca il vor pe Hitler ca aliat sau dusman, a fost primul film care a prezentat situatia evreilor din Germania, intr-o perioada in care antisemitismul nu era foarte ascuns de americani. Filmul ne-a dat cateva scene care au ramas printre cele mai memorabile scende comedie din istorie, dar si cateva scene serioase.
Monologul de la finalul filmului e unul din acele momente. Desi ar fi putut in multe momente sa cada in absurd, sa para exagerat dramatic si dulceag, pasiunea si sinceritatea cu care Chaplin livreaza vorbele evita astfel de chestii, iar desi textul a fost scris pentru societatea de acum 70 de ani, aproape fiecare vorba e perfect valabila si azi/

Premiza: Chaplin joaca un barbier evreu care a luptat in Primul Razboi Mondial, cand si-a pierdut memoria si a petrecut vreo 12 ani in spital. Cand se intoarce acasa nu are habar despre noul razboi, despre noul dictator sau despre felul cum sunt tratati evreii, si incepe o mica revolta. Pe de alta parte il joaca pe numitul dictator pe nume Hynkel, care vrea sa cucereasca lumea si sa elimine evreii. Ideea e ca la final pentru a nu fi ucis barbierul profita de faptul ca arata exact ca dictatorul si se da drept acesta, si pentru a nu fi prins i se cere un discurs:

Jim Carrey e Scrooge in varianta lui Zemeckis de la „A Christmas Carol” (2009)

Acum că v-am atras atenţia (sau nu) sar direct la concluzie: Atâta potenţial irosit.
Povestea din „O colindă de Crăciun” a lui Charles Dickens o ştim cu toţii: Ebenezer Scrooge e un bărbat bătrân, singuratic, extrem de zgârcit şi prost dispus şi care crede că sărbătoarea Crăciunului e o prostie (exprimandu-se prin una din ceale mai elocvente replici faimoase zise vreodata de vreun personaj ficţional: „Bah! Humbug!” - clasic). Şi pentru a-l convinge să-şi schimbe viaţa e vizitat de trei fantome, cea a Crăciunurilor Trecute, cea a Crăciunul Prezent şi cea a Crăciunurilor Viitoare. Este părerea autorului că aceste vizite sunt de fapt rezultatul unui trip prost rezultat dintr-o vizită la unul din numeroasele case de opiu din Anglia victoriană, detaliu care a fost omis de Dickens. Şi aşa de rău a fost tripul că a doua zi îşi pierde complet minţile şi fuge prin oraş urând Crăciun fericit străinilor şi aruncând încoace şi încolo cu bani.
Deşi nu i s-a remunerat pe măsura Dickens a scris una din cele mai durabile şi universale poveşti concepute de mintea umană, şi ca şi consecinţă e şi una din cele mai (dacă nu chiar cea mai) filmate poveşti din istorie. La nici 25 de ani de la apariţia filmului, în 1901 a apărut prima versiune cinematografică, urmând ca în fiecare deceniu să apară cel puţin o versiune pentru cinema şi încă câteva pentru televiziune, rezultând peste o sută de variante.
Sub aceste condiţii s-a apucat Robert Zemeckis („Back to the Future”, „Forrest Gump”, „Polar Express”, „Beowulf”) să ne pregătească varianta 2009, şi nu oricum ci prin patentata sa metodă de digital motion capture (vezi trailerul mai jos)(adică nu e nici chiar animaţie digitală, dar nici chiar filmare, actorii joacă rolul şi cu ajutorul calculatoarelor se adaugă fundalul şi feţele personajelor, care sunt foarte realiste şi detaliate, deseori arătând exact ca actorul real...ceea ce e cam pleonastic...dar sunt sigur că există un motiv logic pentru a folosi această tehnică). După „Polar Express” şi „Beowulf” domnul Zemeckis (pe care l-am întâlnit vara aceasta în Sibiu când am lucrat la Crama Sibiană, nu pot sublinia acest aspect destul) a decis să reinventeze clasicul lui Dickens (ceea ce nuuuuu s-a mai făcut până acum), şi nu doar atât dar şi în 3D (din aia în care iese mână lu’ ăla din ecran, o modă foarte în vogă mai nou)
În mod plăcut surprinzător s-a ţinut foarte aproape de carte, nu a adăugat sub-poveşti pentru a da realism personajelor şi alte chestii fără folos. După variante catastrofale în care se încerca modernizarea poveştii (cum ar fi „Scrooged” cu Bill Murray, sau nu ştiu ce variantă cu Whoopy Goldberg) oamenii au realizat că uneori a rămâne cu clasicul e ideea cea mai bună.
Problema care o am eu cu variantele clasice pe care le-am văzut până acum, e că sunt aşa de al naibii de plictisitoare (scuze Patrick Steward), adică prezintă povestea 100% ca la carte, fără prea multă creaţie. Doar că ştim deja cu toţii povestea.
Aici e alt plus al filmului, din primele secvenţe îţi dai seama că va fi o variantă colorată, ritmată. Animaţia Londrei victoriene e minunată, detaliată cu părţile bune şi rele, chiar te simţi că te plimbi prin acele locuri. Povestea nu se blochează ca un filmuleţ youtube care nu s-a încărcat ca lumea pentru a asigura că absolut fiecare cuvânt scris de Dickens apare în film, ci se mişcă destul de repede. PREA repede. Greşeala cea mai mare, în timp ce celelalte filme se înghesuie prea mult să prezinte povestea, Zemeckis prea se bazează că noi o ştim deja, ceea ce adevărat, dar totuşi să nu sărim chiar aşa peste tot şi să băgăm cât mai multe efecte speciale posbile în 96 de minute.
M-am bucurat că nu a trebui să stau prin jumătate din film ca să apară fantomele, ceea ce alteori a fost cazul, am ajuns la ele destul de repede, dar am şi trecut de ele în acelaş ritm. De abia petrecem timp cu primele două fantome, scene din carte sunt tăiate, iar cele trei se succed în timpul în care îţi ia să clipeşti. Nu petrecem destul timp în nici o scenă încât să începem să empatizăm cu personajele, şi la plecarea fantomei nu avem nici o secundă de odihnă pentra a absorbi şi a reflecta puţin la ceea ce am văzut (valabil şi pentru Scrooge), şi deja am sărit în următoarea aventură. Ca să nu mai zic ca la ultima fantomă care ar trebui să fie cea mai sobră şi liniştită, suntem brusc transportaţi într-un film Jason Bourne doar că horror şi psihedelic, şi asta doar ca să aibă publicul care beneficiază de ochelari şi proiector 3D o justificare pentru banii în plus pe care i-au plătit.
Dar să vedem şi alte aspecte, după cum am spus estetica e minunată, cu tonalităţi romantice şi gotic-întunecate, iar personajele sunt colorate şi bine detaliate, ceea ce mă aduce la actori. Deşi nu apar fizic pe ecran, actoria nu poate fi ignorată, căci actorii au făcut mult mai mult decât să dubleze vocile.
Dacă acum 12 ani îmi zicea cineva că Jim Carrey îl joacă pe Scrooge, aş fi zis: „Tipul ăla care vorbeşte cu fundul în filmele alea cu animale?”, dar între timp ştim că poate duce cu uşurinţă roluri serioase, iar Ebenezer Scrooge e printre cele mai bune ale sale. Scrooge cel bătrân nu e nici exagerat sau suprajucat, nici nu a devenit brusc simbolul capitalismului fără inimă, e un personaj veridic, pe care chiar îl poţi înţelege (chiar dacă nu îl placi), şi a cărui evoluţie a-i putea-o înţelege la fel dacă filmul ţi-ar lăsa timpul necesar. Dar pe lângă Scrooge Carrey a jucat şi cele 3 fantome, fiecare unică şi diferită, şi şi aici s-a descurcat de minune. Iar în roluri secundare îi avem pe Gary Oldman, Bob Hoskins, Cary Elwes, Colin Firth, ce mai vreţi?
Fiind un film cu Carrey te-ai aştepta totuşi să tindă spre comedie. Ceea ce nu se întâmplă, lucru deloc rău, dar totuşi lipsa de momente umoristice devine chiar apăsătoare, mai ales că unele scene par a fi conducând spre un astfel de moment, dar e ca şi cum poanta bancului a fost uitată, bancul devenind doar o anecdotă bizară. De fapt filmul e foarte greu de categorisit, are destul momente de dramă, dar nu poate fi chiar considerat chiar dramă. Şi deşi sunt numeroase momente magice, încântătoare şi voioase, acestea sunt compensate de momente foarte întunecate, bizare şi chiar înfricoşătoare, nu chiar potrivite pentru copii. Dar totuşi filmul nu e făcut pentru un public strict adult.
Dar ideea de bază e că atunci când am ieşit nu am avut acel sentiment crăciunesc care te ridică şi te înveseleşte, poate pentru că am devenit un ateu cinic fără emoţii, dar sper că e totuşi filmul de vină. Şi „Polar Express” a reuşit asta mai bine.
Este un film de familie, cei mici vor fi încântaţi de animaţie, şi e un mod bun de a le prezenta povestea pentru prima dată, sperând că apoi vor citi cartea (mda); şi are destule momente ce pot fi savurate de un public adult, inclusiv cinematografia minunată, dar pur şi simplu nu e un film prea memorabil, şi dacă ar fi să văd un film bazat pe această poveste să-l văd de Crăciun, probabil aş alege altă variantă (am auzit că cele din anii ’50 sunt chiar bune).

Crăciun Fericit!



Saturday, December 5, 2009

Poster: Eraserhead

Alt poster iconic al unui film cult. "Eraserhead" a lui David Lynch, unul din primele sale proiecte, si probabil (scuzati un moment de proprie opinie) cel mai ciudat si cel mai bun. Filmul care nu a spart conventiile ce a intrebat "Ce-s alea?", si care a socat si a oripilat generatii de iubitori de filme.

Posterul se potriveste perfect cu tonalitatea filmului, imagine simpla, alb-negru a protagonistului invaluit de praf si cu o privire de panicata/misterioasa/blanda. Da, posterul a prins ciudatenia, posomorarea, desertaciunea, dar si frumusetea, estetica intunecata si simplista.

Friday, December 4, 2009

Reclama: Film documentar: Sibiu 1989

"Octavian Repede este un tânăr care a lucrat tot anul 2009 pentru a realiza un film documentar la 20 de ani de la Revoluţie dedicat evenimentelor de la Sibiu din decembrie 1989. Filmul cu o durată de 53 minute adună în secvenţe dramatice deopotrivă mitul şi realitatea tragicelor evenimente din oraşul de pe malul Cibinului, acum 20 de ani. "Documentarul nu se erijează într-o anchetă febrilă a eve­nimentelor, ci încearcă într-o vi­ziune artistică să readucă în ochii si­bienilor un eveniment marginali­zat şi uitat de contemporaneitate: acum 20 de ani pe străzile Sibiului s-a vărsat sânge pentru binele colectiv""
"Documentarul "Sibiu 1989" este un omagiu adus tuturor cetăţenilor din Sibiu, care acum 20 de ani, au luptat pentru o Românie mai bună. O poveste autentică despre speranţă, curaj şi libertate în oraşul de pe malul Cibinului."

Filmul va fi proiectat la Casa de Cultura a Sindicatelor, la ora 18 pe data de 21 Decembrie.

Sursa si articolul complet: Sibiu100%

Monolog: Good Will Hunting - Why not work at the NSA?

Acu cateva zile am postat un articol cu mai multe recenzii, printre care si la "The 25th Hour", la care am atasat un monolog.
Tot acum cateva zile am inceput diversificarea articolelor facand un fel de recenzii/prezentari la postere clasice sau memorabile.

Pentru ca este un blog despre intreaga arta a cinematografiei voi diversifica si mai mult si voi mai face cate un top, si voi posta muzica/dialoguri/monologuri/momente memorabile.

Ma gandeam sa postez al doilea monolog din 'The 25rh Hour', dar cum e strans legat de film si de final (si cum sper ca recenzia mea v-a determinat sa-l vizionati) am decis sa nu.
Monologul selectat pe azi e din "Good Will Hunting", film care nu m-a impresionat pe cat ma asteptam, dar are niste parti foarte bine scrise, asta fiind una:



PS: poate ajuta sa stiti ca personajul lui Matt Damon e un geniu matematician, si altele.

PPS: in urmatoarele posturi monologurile mele nu vor mai aparea sau vor fi mai scurte

PPPS: Postul numarul 100, yey

Thursday, December 3, 2009

Poster: A Clockwork Orange

Una din cele mai iconice imagini a celei de-a doua jumatati a secolului 20, si a curentului Post-Modern (mai ales perioada Warhol).
Filmul lui Kubrick dupa cartea lui Burgess, un SF despre un viitor cam intunecat, despre o societate in decadere, unde tinerii participa cu mare placere in actiuni de Ultraviolenta. O viziune amenintatoare fara complicatii, redata foarte bine de un poster simplist, in care un Alex de Large distruge puritatea alba a posterului venind dintr-o lume mai inunecata, uitande-se la noi seductiv si amenintator, tinand spre noi un cutit.

Un poster controversat pentru un film controversat. Nu cred ca azi publicarea unui poster care explica un film ca si: "Being the adventures of a young man whose principal interests are rape, ultra-violence and Beethoven." ar mai fi posibila.

Alaturi de monograma lui Guevara, una din cele mai des intalnite pe tricouri sau parodiate imagini din secolul trecut (si curent)

Noul film Coen Bros: A Serious Man

Scris şi regizat de fraţii Coen
Cu: Michael Stuhlbarg, Richard Kind, Fred Melamed
Gen: Comedie neagră/Dramă
Durata: 105 min


Când mă gândesc la fraţii Coen primul lucru care îmi vine în minte este „diversitate”, am mai spus-o, o spun acum şi o voi mai spune, pentru că fiecare film al lor e complet diferit de precendentul, ca poveste, ca gen, stilistic, tăt! Celelalte lucruri ar fi originalitate şi o dragoste enormă pentru mediul filmului în general. La ei se vede că nu-s doar nişte oameni cu viziuni, care vor să creeze ceva conform propriului idealistic, ci că au respirat filme de când au fost mici.
Cineva a spus că lui nu îi plac deloc fraţii Coen, ceea ce ar fi fost o replică pe care aş fi înţeles-o dacă s-ar fi referit la Lynch, Gilliam sau alt auteur, pentru că la filmele lor se găsesc multe elemente comune, dar poţi displace pe cineva care la fiecare nouă creaţie se reinventează pe sine şi întreg genul cinematografic? Probabil că da, dar mi se pare puţin drastic.
Acum nu vreau să zic că tot ce fac cei doi e genial, încă nu înţeleg la ce le-a stat mintea cu „The Ladykillers”, dar au câteva filme foarte bune „Miller’s Crossing”, „Barton Fink” (recenzii în curând), „Fargo”, „The Big Lebowski” (film cult după care s-a format o religie, nu glumesc)(recenzii disponibile pe site) şi desigur „No Country for Old Men”.
Dar să terminăm cu datele pe fundal, că asta se vrea totuşi recenzie nu disertaţie pupincuristă despre regizori (they’re just do damn good).
Noul film semnat Coen se numeşte „A Serious Man” şi probabil nu sunt primul care spune asta, dar e cel mai matur film al lor.
Pe scurt, filmul e inspirat din povestea biblică a lui Iov, adică atunci când Dumnezeu plictisindu-se a făcut un pariu cu Diavolul cum că cel mai credincios evreu nu îşi va pierde credinţa o dată ce Dumnezeu îl blestemă (pentru că ştim cu toţii că fiinţa supremă care a creat universul e de fapt un copil de 10 ani care se lasă păcălit de orice pariu idiot: „Pun pariu că nu te va mai adora dacă îi distrugi viaţa!” „Ba da!” „Ba nuuu!” „Ba daaa!” „Ba nu ba nu ba nu ba nu” „de un trilion de ori ba da!”). Filmul e plasat în 1967 şi ni-l prezintă pe Larry Gopnik, e un profesor universitar de mecanică cuantică, cam bleg aşa, dar un om sincer cu valori morale puternice, şi care aşteaptă să fie titularizat. Doar că fiul să de 13 ani fumează iarbă la şcoală pe care o plăteşte cu bani furaţi de la sora sa, care la rândul ei i-a furat de la tatăl lor, ea gândindu-se doar la spălatul părului; fratele lui Larry, un bărbat cu probeme mentale, de sănătate şi cu legea locuieşte cu ei, enervând pe toată lumea; titularizarea pare a fi pusă în pericol de scrisori anonime de defăimare; şi soţia îl anuntă din senin că vrea să diforţeze căci şi-a găsit alt bărbat, care îl convinge să se mute într-un motel ieftin. Şi da, problemele de abia încep.
Gopnik nu se opune problemelor sale, lăsându-se controlat şi călcat de ele, dar încearcă totuşi să afle care e motivul pentru toate necazurile ce s-au abătut asupra sa. Nu găseşte însă răspunsul nici în ştiinţă nici în religie, filmul putând fi un argument atât pentru existenţa a coincidenţelor fără motiv cât şi pentru inexistenţa lor.
Bazat pe atmosferă şi nu pe acţiune, filmul are un ritm mai lent, dar totuşi alert.
Personajele secundare nu sunt prea aprofundate, dar asta pentru că Larry chiar ocupă centrul filmului.
Vizual filmul arată foarte bine, prinzând prin tonalitate foarte bine era psihedelicului, a lui Nixon şi LBJ, al hippioţilor şi a Vietnamului (chiar dacă acestea nu sunt menţionate în film, aura lor se manifesta).
Pelicula se desfăşoară singură lăsând totuşi destule momente şi teme la care te poţi întoarce pentru reinterpretare. Şi deşi nu are aproape nici un moment cu adevărat amuzant, se poate considera totuşi o comedie, lăsându-te mereu oarecum amuzat într-un mod ciudat care nu te face să te simţi bine în legătură cu tine. A Serious Comedy.

Wednesday, December 2, 2009

is anyone reading this shit?

e un poll sa vad cati oameni citesc asta

Tuesday, December 1, 2009

Poster: Fear and Loathing in Las Vegas

Unul dintre cele mai originale postere de film ne prezinta un Johnny Depp distorsionat, serpetin de nerecunoscut, in timp ce lumea din jurul lui pare si ea sa se deformezei un fel de lilieci se nasc din pete de cerneala.
Un film cult despre gasirea visului amerinca, despre apusul unei generatii si a unei culturi si da, despre droguri (toate, in cantitati mari).
Posterul inspirat direct din animatia lui Ralph Steadman, care a a facut desenele originale pentru cartea pseudo-biografica lui Hunter S. Thompson.
Posterul care a facut cu siguranta cativa oameni curiosi, suprinde perfect psihedelismul prezent in tot filmul, distorsionarea simturilor de droguri si felul in care putem percepe (in cel mai lucid stadiu) lumea din jurul nostru:

Fargo & Burn After Reading

An: 2008
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, J.K. Simmons, Brad Pitt, George Clooney
Durata: 96 min
Locație: SUA/Marea Britanie/Franța



În mod excepțional am pus trailerul în fața descrierii, dar din motive bune. Ați reușit să vă faceți cea mai vagă idee despre subiectul filmului privind aceste fragmente? Nu prea, așa-i? Păi cam așa e și filmul, nu degeaba personajul lui J.K Simmons (Spider-Man, Juno) spune „report back to me when...it all makes sense”, it won’t. Proaspăta comedie neagră a fraților Coen este o minunată serie de coincidențe pur random. Nu există un fir epic în sensul clasic. Personajele se întânesc întâmplător, habar nu au ce urmăresc ceilalți, sau care e amestecătura lor în poveste, cu toate astea reușesc să se influențeze reciproc constant.
Cu acest film frații Coen au demonstrat că ei încă sunt frații Coen, și că oricine va încerca să le catalogheze vreodată stilul, va avea mari bătăi de cap. După mult-premiatul „No country for old men” au luat o întorsătură de 180⁰, arătându-și din nou versatilitatea.
Castul e desigur formidabil, un George Clooney cam hăbăuc, nu puternicul male-figure cu care suntem obișnuiți, un Brad Pitt tăntălău, un John Malkovich nervos, alcoolic, amuzant iar de Francis Macdormand și Tilda Swinton să nu mai vorbim.
Nu știu cât de satisfăcută îți e pofta cinematografică după ce ai văzut acest film, dar cu siguranță vei fi un pic (plăcut)dezorientat și mai bine dispus.


Fargo

An: 1996
Regie: Joel & Ethan Coen
Cu: Frances McDormand, William H. Macy, Steve Buscemi, Peter Stormare
Durata: 98 min
Locație: SUA

După cum spuneam mai sus, frații Coen se disting de restul Hollywoodului prin faptul că nici unul din filmele lor nu seamănă cu altul. În plus, toate filmele lor le regizează împreună și le scriu împreună, cel mai des scenariile fiind originale („No country for old men” fiind excepția notabilă). „Fargo” ar intra în categoria filmelor polițieste, dar nu ar fi un veritabil Coen dacă nu ar reimagina genul.
Acțiunea începe simplă dar se complică pe parcurs. Un bărbat (Macy) are nevoie de bani, așa că angajează doi criminali (Buscemi și Stormare, care joacă formidabil) să îi răpească soția, astfel încât tatăl ei bogat, care pe el nu îl suportă ca și ginere, să plătească, iar cei trei să împartă banii. Ok, nu începe chiar simplu. Când treaba se complică iar cei doi comit niște crime, intră în joc personajul lui McDormand, o polițistă foarte capabilă și însărcinată.
Actorii nu sunt neapărat A-list, nu sunt foarte cunoscuți de publicul larg, dar sunt cu atât mai buni; Macy joacă personajul care i se potrivește cel mai bine (vezi „Magnolia”), Buscemi e la fel de versatil ca regizorii frați iar pe Stormare sincer abia aici l-am descoperit, dar criminalul cu sânge rece pe care îl joacă poate concura oricâd Antoine Cigurgh a lui Javier Bardem din „No country for old men”.
Crimenel realiste on-screen și umorul nu lipsesc desigur nici din această peliculă, iar cele aproape 100 de minute trec repede, fără să te plictisești măcar o dată. Accentul de Minnesota te poate enerva ușor, dar te obișnuiești repede.
Concluzia ar fi că dacă nu știți la ce să vă uitați, aceste două filme merg oricând, la aproape orice public. Iar dacă nu astea 2, orice alt film (dublu)semnat Coen.

Monday, November 30, 2009

Poster: 2001: A Space Odyssey, Solaris

daca tot am vorbit de de "Moon" si de faptul ca a fost influentat de clasicii SF-ului sa vedem daca aceasta influenta s-a extins si asupra posterului, voi decideti:

2001: A Space Odyssey (1968)


Filmul a avut mai multe postere, dar acesta mi se pare ca a prins cel mai bine sentimentul filmului. Desi se numeste Odiseea Spatiala, posterul ne prezinta un urias ochi colorat ciudat in a carui pupila se distinge vaf silueta unui embrion. E prima expunere la substratul filozofic al filmului care exploreaza esenta de a fi om. Culoarea psihedelica a fost o miscare de marketing geniala, considerand ca la acea vreme cultura drogurilor era la varf, de tagline-ul "The Ultimate Trip" sa nici nu mai vorbim.


Solaris (1972)

Raspunsul rusilor la epopeea SF a lui Kubrick. Tarkovsky a regizat acest minunat film, drama existentiala, explorare filozofica. "Moon" mi se pare cel mai apropiat de acest film in privinta tensiunii, subtilitatii si a dramei.
Posterul e foarte simplist, seria de cercuri concentrice pe fundal negru, amintindu-ne atat de un element foarte stiintific, logic cat si de irisul uman, care vede lucrurile asa cum le doreste.

Sunday, November 29, 2009

Povestea de pe partea de vest, câini împăiaţi, stări alterate, zile de 25 de ore, şi iepuri animaţi acuzaţi pe nedrept

West Side Story (1961) Cristoase cât de gay poate fi filmul ăsta (şi nu mă refer “Brokeback Mountain” gay, filmul ăla avea doi tipi care se sodomizau reciproc, dar în afară de asta nu era deloc gay). Filmul ăsta e aşa de gay încât un tip pe nume Betty îmbrăcat în ciorapi, pantofi cu toc înalt şi un şal roz bon-bon ar zice: “God, this is gay! Whom are you trying to fool honey?”.
Da, eternul şi clasicul “West Side Story”, mama (sau tatăl travestit mai degrabă) a tuturor musicalurilor kitchoase, şi sursa a unui număr aşa de mare de parodii că probabil a putea încât ai putea probabil să refaci tot filmul numai din parodiile sale.
Pe scurt, Romeo şi Julieta sunt acum un american şi o portoricană în New York. Mă gândesc că cele două neamuri nu prea se înţeleg, iar băieţii adolescenţi din ambele grupe formează găşti care dansează balet şi cânta la unison, şi încearcă să intimideze gaşca opusă cu aceste talente. Urmează o serie de numere muzicale performate de personaje stereotipice slab creionate, o scurtă luptă cu cuţite în care cineva moare, mai mult dans şi muzică şi un final oarecum dezamăgitor.
OK, recunosc au fost vreo 2 momente amuzante, oarecum, dar în rest, umorul nu m-a făcut să zâmbesc, drama nu m-a mişcat şi acţiunea m-a plictisit.
Filmul ne-a dat nişte numere muzicale care le-am tot auzit („Tonight”, dacă îl auziţi îl ştiţi) printre care desigur „I feel pretty” (varianta Adam Sandler/Jack Nicholson pe care o ştiţi cu toţii e mult mai bună).
Dacă aveţi cumva curiozitatea să aflaţi de unde au pornit aceste faimoase cântece, ţineţi minte că aşa a murit pisica, adică şi-a spart singură timpanele şi şi-a scos ochii.

Straw Dogs (1971)
Întotdeauna am zis că anii ’70 au fost o perioadă minunată pentru cinematografie, îl avem pe Tarkovsky, Kubrick, Coppola, Scorsese, şi nişte tineri Al Pacino, De Niro, Jack Nicholson, Meryl Streep, Dustin Hoffman, John Cazale era încă în viaţă, tocmai ieşisem din supra-artismul anilor ’50-’60, kitschul anilor ’80-’90 era departe, filmele erau realiste dar artisitice, fără cenzuri inutile de la comisia pentru corectitudine politică.
A fost o perioadă bună, mai puţin pentru filmele britanice. Ok, exceptând cele două filme Monty Python. De ce toate filmele astea par a fi făcute de studenţi în primul an care încă nu au deprins bine meseria? La „Whicker Man” am înţeles oarecum, adică acolo funcţiona, dar la „Straw Dogs” de ce am impresia că ma uit la un film care ar fi putut fi genial, dar nu reuşeşte nici cum. Cinematografia e slabă, scenele care ar trebui să crească tensiunea sunt anoste, personajele neveridice, nimeni nu se comportă cum s-ar comporta un om normal în situaţia dată, iar actoria, pui mei, e Dustin Hoffman în rolul principal (deşi a recunoscut că a luat rolul doar pentru bani), nu e o actorie proastă, dar nu are loc nicicum să se dezvolte. Actoria ca şi toate elementele din film par a se sugruma reciproc.
Povestea pe scurt: un profesor de matematică american faca o vacanţă în satul natal englezesc al soţiei sale, pentru a putea munci în linişte. Dar nu sunt prea bine primiţi, doarece el e o mămâie, şi ea e probabil cea mai atractivă femeie din Anglia (ceea ce nu e greu) şi toţi sătenii vor să io tragă (ceea ce unii vor şi face), considerând că partea feminină a satului pare a fi formată din preadolescente şi femei trecute de 50 de ani. Urmează nişte dispute între toată lumea, ceva ce se vrea tensiune, personajul lui Hoffman umilindu-se mai departe singur fără vreun motiv, o scenă de nuditate aleatorie şi la final mor mulţi în mod sângeros.
Filmul a fost foarte controversat la lansare pentru violenţa extremă şi o scenă de viol ambiguuă. Povestea e bună, şi ar fi putut ieşi ceva excelent, dar nu e cazul. Printre puţinele ocazii în care chiar îmi doresc ca Hollywood să fi făcut un remake.

Altered States (1980) Un film bizar, despre un subiect bizar. Un psiholog face experimente despre conştiinţa umană folosind camere de depravare senzorială (izolate fonic şi vizual) şi droguri halucinogene (vezi LSD). După de descoperă un trip indian care au un ritual în care consumă o ciupercă cu efecte foarte puternice, el ia o probă şi o experimentează pe el însuşi. În timpul tripului, simte că ajunge într-o stare originară, iar după experiment observă că tripul l-a afectat atât fizic cât şi psihic. Obsedat de experiment, el se alienează de prieteni şi familie, şi se afundă în străfundurile necunoscute ale conştiinţei.
Filmul e debutul actoricesc a lui William Hurt şi Drew Barrymore. Deşi e puţin New Age, filmul reuşeşte să se menţină la un nivel serios în ciuda unor momente destul de absurde. Personajele sunt bine jucate, şi destul de aprofundate, iar relaţia lor şi subiectul filmului sunt destul de bine echilibrate. Efectele sunt uneori penibile, dar putem trece peste asta, iar scenele din tripuri sunt minunat psihedelice.

25th Hour (2002)
Deşi am tot văzut bucăţi din acest film, şi încă de pe atunci ştiam că îl voi iubi, abia de curând l-am văzut cap-coadă.
Un dealer de droguri este arestat şi condamnat la 7 ani de puşcărie, filmul îl urmăreşte în ultimele 24 de ore pe care le are de petrecut în libertate, şi pe care şi le împarte între iubită, tată, prieteni şi mafioţii pentru care a lucrat. O dramă dură, deloc kitchoasă, veridică, cu personaje bine aprofundate, regizat de Spike Lee şi un cast de vis: Edward Norton în rolul principal, şi Brian Cox, Rosario Dawson, Philip Seymour Hoffman, Anna Paquin în roluri secundare.
Nu zic mai multe. Urăsc să folosesc acest clişeu, dar: TREBUIE VĂZUT!
Filmul are două din cele mai bune monologuri din toate filmele pe care le-am văzut, unul îl postez aici:


Who framed Roger Rabbit (1988) Alt film pe care nu şti cum să îl iei. Într-o lume alternativă în care desenele animate trăiesc pe viu şi comunică cu oamenii, Roger Rabbit e un star al filmelor animate. Când cineva îi înscenează o crimă, el cere ajutorul unui detectiv ca să-şi cureţe numele şi să nu fie executat. Ai avea tendinţa să zici că e un film pentru copii, şi sunt cu siguranţă numeroase scene care i-ar încânta pe cei mici (cum ar fi singurele scene din istorie în care Bugs Bunny şi Mickey Mouse, respectiv Daffy Duck şi Donald Duck apar în acelaş cadru), dar filmul are şi numeroase scene care sunt potrivite mai degrabă pentru adulţi, aluzii sexuale, crime (de fapt filmul era interzis minorilor sub 13 ani la lansare). Filmul pendulează între seriosul unui film detectiv, chiar film noir, şi absurdul complet a la Looney Tunes. E un film destul de amuzant, şi care va încânta şi adulţii cu cameo-uri din partea lui Tweety, Elmer Fudd, mare parte din desenele din Fantasia şi alte desene Disney etc.
Filmul a fost produs de Spielberg şi regizat de Robert Zemeckis (pe care l-am întâlnit (aka servit) astă vară în Sibiu, ceea ce a fost ciudat), iar în rolurile principale îl avem pe Bob Hoskins şi pe Christopher Lloyd în rolul antagonistului.
Anecdotă irelevantă: după vizionarea filmului fiul cel mic a lui Hoskins nu a vorbit două săptămâni cu tatăl său deoarece nu i-a venit să creadă că acesta a lucrat cu Bugs Bunny si nu a venit o data cu el acasa sa-l prezinte fiului.

Poster: Moon

de curand am postat o recenzie la "Moon". Privind azi posterul mi-am dat seama cat de importante sunt pentru mine posterele filmelor, adica sincer, unele sunt piese de arta. Asa ca deschid o noua sectie pe blog, una in care postez (si poate chiar comentez) postere de film care ies in evidenta.
Si daca tot mi-a venit ideea de la "Moon", incep cu acesta.

Simplu, multistraturat, eficient, simbolist (ca si filmul):


PS: stiu ca e mic, faceti un click pe el si va aparea intr-o fereastra separata mai mare

Saturday, November 28, 2009

Nine: Trailer 2

al doilea trailer pt musicalul bazat pe filmul "8 1/2" a lui Fellini. Un regizor italian (Daniel-Day Lewis) se zbate cu lipsa de inspiratie si midlife crisis-ul si incearca sa echilibreze relatiile cu cele 7 femei din viata sa: sotia (Marion Cottilard), amanta (Penelop Cruz), muza (Nicole Kidman), o jurnalista americanca (Kate Hudson), o curva din copilaria sa (Fergie-da de la Black Eyed Peas, da stiu ca nu e o actrita, dar e un musical, si joaca o curva, nu, nu incerc sa o apar, nu cred ca va strica filmul, nu stiu noh nici io), designerul si confidentiara sa (Judi Dench) si mama sa (Sophia Loren).

Zack and Miri make a porno

An: 2008
Regie: Kevin Smith
Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Jason Mewes, Jeff Anderson
Limba: Engleză
Durata: 101 minute


Titlul a fost primul “Nu”, trailerul amintea de genul de comedii American Pie, deci al doilea “Nu”, iar al treilea a fost Seth Rogen; pur și simplu nu mi se pare un actor așa de bun, adică nu știe să joace decât loserul adorabil, ceea ce e drăguț, dar…
Cele trei “nu”-uri au fost aproape imediat anulate când am citit numele Kevin Smith la regizor. Asta schimba situația complet, dar am să revin la asta într-un articol mai lung (tot necitit ca ăla cu von Trier) despre el și filmele sale.
Pe scurt: Zack(Rogen, “Knocked-Up”, “Superbad”) și Miri (Banks, “Scrubs”, “Definitely, Maybe”) se cunosc din clasa întâi, locuiesc împreună, dar au o relație pur platonică pe care nici unul nu vrea să o complice. Nu au bani, rămân fără apă, curent, căldură și riscă să rămână fără apartament, așa că decid să facă singurul lucru logic, să facă un film porno. Adună o mică echipă și se apucă de treabă. Singura problemă o constituie faptul că își dau seama că relația nu este atât de platonică precum vroiau ei să creadă, și când își filmează scena, după cum o pune Zack „we wanted to fuck, and ended up to make love”. Lucrurile se complică când intervine mândria fiecăruia, frica de a nu pierde prietenia și scenele pe care le au cu ceilalți actori. Dacă finalul e happy sau nu, e ceva ce fanii lui Smith știu deja și fără să vadă filmul, iar cei care nu au auzit de el vor trebui să afle, pentru că filmul nu ar trebui ratat.
Geniul comedic a lui Smith („Clerks”, „Mallrats”, „Dogma”, „Jay and Silent Bob strike Back”) iese din nou la iveală prin îmbinarea a două tipuri de comedii. Dacă publicul român este în general mai deschis la tot felul de filme în mod nediscrimantoriu, în America discrepanța dintre „chick flicks” și „guy movies” e mai mare. Aici intervine Smith care combină neprevăzut cele două genuri. „Zack and Miri make a Porno” este cu siguranță cea mai romantică comedie care se poate face despre unii care fac un film pornografic. Umorul original și numeroasele referințe culturale nu lipsesc nici aici, astfel încât toate genurile de public să fie acoperite: glume romantice și emoții pentru fete, glume mai vulgare pentru băieți, și glume de care nu se vor prinde cu adevărat decât cei cu o cultură generală cât de cât largă.
Desigur momentele de female and male full-frontal-nudity, scenele sexuale foarte explicite(este interzis minorilor), și unele glume grafice șocant-vulgare, vor face ca unii oameni să fie indignați, dar nah, bețe în cur avem cu toții, iar dacă a unora sunt mai groase și mai lungi, nu îi putem condamna, nu?
Deci da, un film relaxant, amuzant și un pic emoționant, numa’ bun după o săptămână stresantă. Merge foarte bine și singur, și cu gagica (din mai multe motive) și la fel de bine cu gașca de prieteni beți și gălăgioși care caută senzații tari; nerecomandabil cu părinții, interzis cu bunicii.




plus: posterele filmului: originalul care a fost interzis, si cel care l-a inlocuit:

Original:



versiune 2:



pe un artist bun limitarile il duc la creativitate

Friday, November 27, 2009

Hunger

An: 2008
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda

1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.


Thursday, November 26, 2009

De Niro vs. De Niro

În opoziție voi pune mai degrabă două din filmele lui, nu pe el împortiva sinelui. Filmele se numără printre cele mai apreciate ale sale, și sunt de mai la începutul carierei: “Deer Hunter” și “Raging Bull”.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-i carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă regizorul a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personajul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep (care e logodnica personajului lui Walken, care e cel mai bun prieten al personajului lui De Niro), la mijloc e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, și la final, ca să vezi, e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat bine un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.

Wednesday, November 25, 2009

Moon (2009)

Regia: Duncan Jones
Cu: Sam Rockwell, Kevin Spacey
Gen: Psihologic/Dramă/SF
Durata: 97 min

Într-un viitor nu prea îndepărtat sursa principală de energie a pământenilor este radiaţia solară, care este colectată pe o bază lunară. Numărul de persoane a echipajului care se ocupă de această bază este: 1. Pentru o plată substanţială un singur om trebuie să petreacă câte trei ani pe baza lunară pentru a o opera, fiind acompaniat doar de computerul/robotul bazei GERTY.
La momentul începutului filmului îl urmărim pe Sam, actualul operator al bazei, care mai are două săptămâni din cei trei ani de petrecut pe bază. Dar lucruri ciudate încep să se întâmple, transmiterea mesajelor către pământ este aparent imposibilă, apariţii fantomatice bântuie prin bază, iar când este întrebat GERTY neagă sau schimbă subiectul (într-un mod foarte reminiscient de un oarecare HAL 9000). Sam are un accident în afara bazei şi se pregăteşte să moară, dar în curând îl vedem iar în bază, puţin buimac, dar fără nici o vătămare, şi dornic să-şi înceapă cei trei ani de operaţie a bazei...stai! Ce? Aflaţi singuri.
Pe de o parte filmul pare a pastişa bucăţi din clasici genului SF psihologic, singurătatea, ameninţarea iminentă, robotul ambiguu din „2001: A Space Odissey”, fantomele minţii, tensiunea psihologică, dubiul lucidităţii din „Solarys”, claustrofobia din „Alien”, ba chiar regăsim câteva elemente BigBrotheriene (atât din cartea lui Orwell, cât şi din emisiune). Pe de altă parte filmul e original şi de sine stătător, da, are câte un mic tribute la adresa acelor filme, şi fură câteva elemente de la ele, dar o face elegant, şi le reciclează cu o artistică de înalt nivel. Un SF care este mai mult dramă psihologică intensă, cu o uşoară nuanţă de thriller. Un film de idei despre a trăi (nu despre viaţă însă), despre a muri (nu despre moarte), despre sacrificiu, despre etică.
Filmul a fost conceput special pentru Sam Rockwell, un actor care în ultimii ani şi-a demonstrat tot mai mult talentul şi versatilitatea, şi care se descurcă de minune în dedublarea propriului personaj, iar robotul GERTY a cărui voce este dublată de Kevin Spacey oferă şi el câteva momente dramatice şi semiumoristice, chiar dacă singurele expresii faciale sunt emoticonuri (ceea ce pentru generaţia messenger cred că e de ajuns)
Un film care te va păcăli să crezi că şti despre ce e vorba şi ce urmează, dar care îţi va demonstra pe parcurs că are mult mai multe de oferit decât pare.


Thursday, November 19, 2009

Synecdoche, New York (2009)

Deşi am văzut filmul ăsta de două ori î mai, şi este, pentru mine, unul din cele mai bune filme ale anului (sigh, da, mai bun chiar decât Parnassuss, sorry Terry) nu am scris despre el, şi motivele pentru această omisie îmi sunt şi mie necunoscute. Poate pentru că imediat după ce l-am văzut am fost prea răvăşit (despre “Antichrist” tot nu sunt pregătit să scriu), şi după aia am uitat.
Dar să o luăm de la început, aţi auzit de Charlie Kaufman? Dar de “Being John Malkovich” şi “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” aţi auzit? Eh bine, Charlie Kaufman este omul care a scris scenariul original al acestor filme, plus scenariul pentru mai puţin cunoscutul “Human Nature”, şi adaptarea scenariilor pentru “Confessions of a Dangerous Mind” şi “Adaptation”. Toate filmele sale explorează mintea umană, angstul de a trăi în societatea contemporană, psihologia şi filozofia. Şi toate, mai puţin “Confessions…” au fost complet originale şi revoluţionare în materie de gen cinematografic. Hollywood-ul şi lumea a fost luată pe nepregătite de mintea ciudată şi sclipitoare a lui Charlie Kaufman.
“Synecdoche, New York” nu este doar un film scris de Kaufman dar este şi debutul său regizoral.
Un regizor, Caden Cotard, primeşte o bursă nelimitată pentru a-şi pune în scenă capodopera, găsind o hală imensă, el decide să pună în scenă viaţă, realitatea, fără să lase afară nimic. Dar proiectul se întinde pe o perioadă lungă, timp în care viaţa şi sănătatea se alterează tot mai mult. Mai multe nu vă spun despre acţiune, va trebui să vedeţii singuri. Vă spun că este un film la fel de ambiţios ca şi piesa pe care Cotard încearcă să o pună în scena. Filmul are aceeaşi combinaţie improbabilă între umor şi dramatism, un umor nu care te face să râzi în hohote, cit e face să zâmbeşti stingher pentru că te pune faţă în faţă cu absurdul vieţii. Un film despre viaţă, scopul ei, mortalitate, geniu creator, fericire, simplitate, complexitate, măreţia nemăsurabilă a vieţii, şi importanţă minusculelor detalii care o compun.
Pe lângă un scenariu original şi o regie minunat executată, film se bucură de nişte actori pe măsură, Phillip Seymour Hoffman (premiul Oscar pentru “Capote”) în rolul principal, şi în roluri secundare un set de actriţe minunate, dublu nominalizate la Oscar, Catherine Keener (“Being John Malkovich”), Michelle Williams (“Brokeback Mountain”), Samantha Morton (“Control”), Emily Watson (“Breaking the Waves”) plus dublu laureata Dianne Wiest ("Edward Scissorhands") şi Jennifer Jason Leigh.
Un film măreţ dar surprinzător de intim, o călătorie necruţătoare prin angstul tuturor de a nu părăsi viaţa fără a contribui cu ceva.


Thursday, November 5, 2009

Trailer: The Box, The Collapse and The Prince of Persia

Primul trailer vine de la un film regizat de tipul care a regizat "Donnie Darko", deci putem presupune ca va fi interesant si subtext pseudofilozofic. Joaca Cameron Diaz, James Marsden si Frank Langella:



Al doilea trailer este de la un documentar gen "Zeitgeist" sau Michael Moore, doar ca de data asta nu e plin de prostii (Zeitgeist) si nu simte nevoie de sarcasme si dramatisme vrednice de o teena-age drama queen (Moore):



Ultimul e inca o punere pe ecran a unui joc de calculator, doar ca data asta arata destul de bine. Cu Ben Kingsley si Jake Gyllenhaal (care a fost in "Donnie Darko", ar trebui sa scriu un articol despre Donnie Darko):

Wednesday, November 4, 2009

Thirst (2009)

Un preot catolic se supune voluntar unui experiment în urma căruia este infectat cu un virus ucigător pentru a găsi un vaccin pentru acesta. Ca şi ceilalţi voluntari ai experimentului el decedează, dar reînvie în mod miraculos după câteva zeci de secunde. Aparent vindecat de virus el este văzut ca un sfânt, ipostază care îl readuce în viaţa unui fost prieten, acum ipohondru, care trăieşte cu mama şi soţia sa.
În curând preotul observă că reînvierea nu a fost un miracol ci un blestem, căci a fost transformat în vampir. Nu poate ieşi în timpul zilei, simţurile şi puterile i s-au înzecit, dar la fel şi poftele, iar cele mai puternice sunt cea pentru sânge proaspăt şi pentru soţia prietenului său cu care începe o relaţie.
Regizat şi conceput de Chan-wook Park care a regizat filmul „OldBoy” despre care am vorbit nu demult, filmul a câştigat premiul juriului la Cannes anul acesta. Vrând să aducă o nouă lumină asupra genului de vampiri, Park a adaptat romanul „Thèrése Marquin” a lui Émile Zola, despre un bărbat care se îndrăgosteşte de soţia celui mai bun prieten al său, şi l-a sucit, a adăugat preotul şi vampir şi a scos acest film minunat.
Filmul nu e de groază, deşi nu duce lipsă de scene înfiorătoare, ba chiar are câteva scene de umor (negru se înţelege), ci este o dramă compusă din mai multe drame: preotul dedicat care brusc se trezeşte plin de patimi, femeia abuzată de familie, trădare, adulter, iertare. Filmul ia turnuri noi când crezi că totul este deja explorat, te surprinde din nou şi din nou.
Ca şi „OldBoy” filmul a reluat şi transformat genul pe care se bazează, povestea fiind filtrată prin filozofia şi valorile Orientale, totul prezentat prin nişte imagini de o puternică estetică, a frumosului, urâtului, greţosului etc.
Şi ca şi „OldBoy” deja se plănuieşte un remake a la Hollywood.  Prindeţi originalul cât puteţi.

Tuesday, November 3, 2009

Trailer: Avatar, noul film a lui James Cameron

De cate ori ma uit la trailerele acestui film ma gandesc ca da, arata epic si are niste efecte minunate, povestea pare interesanta,si pare in general un film pe care as vrea sa-l vad. Ceea ce nu inteleg de ce este marketat ca filmul care va schimba era cinematografica pentru intotdeauna. Ca sa intelegeti, filmul e complet CGI (actorii care arata perfect reali sunt facuti pe calculator), filmul va putea fi vizionat 3D ceea ce devine o moda cam enervanta (am vazut vreo 2 filme 3D dar nu am ramas impresionat), dar cica va fi un 3D complet nou si revolutionar, s-au inventat camere si tehnologii noi pentru a face filmul. Da, filmul va fi un nou pas in felul in care se fac filmele, din punct de vedere tehnologic, asa cum a fost "Citizen Kane" in ani '40, "Star Wars" la fine de anii '70, "Jurassic Park" si "Toy Story" in ani '90 si "Lord of The Rings" in deceniul acesta, si da va fi unul din cele mai de succes filme ale anului (anilor, sa nu uitam de "Titanic"), ceea ce nu sunt de acord e ca filmul va avea acelasi impact ca si trecerea de la filme mute la cele cu sunet (ceea ce inca consider partial a fost o mare pierdere). Acelasi lucru s-a spus si despre "Final Fantasy", mai tineti minte acel film, eu de abia.
Dar nu va mai retin, aici e trailerul, si dupa premiera va voi spune daca e ceva de el:

Friday, October 30, 2009

Trailer: Invictus-Povestea lui Nelson Mandela

Nu sunt mare fan a filmelor biografice, mai ales ale celor simple care doar prezinta povestea. Faptul ca se face un film despre Mandela nu ar trebui sa suprinda pe nimeni, omul a avut viata tulburata. Nici faptul ca e jucat de Morgan Freeman nu ar trebuie sa surprinda pe nimeni. Partea surprinzatoare e ca il avem pe Clint Eastwood la regie (ceea ce nu poate fi un lucru rau) si ca in loc sa prezinte toate viata presedintelui Mandela, acesta a ales sa sara mare parte din ea (pana si partea cu inchisoare) si ne prezinta cum a incercat acesta sa uneasca poporul sau castigand campionatul mondial de rugby cu o echipa mixta rasial.

Thursday, October 29, 2009

Nuntă Mută (2008)

Acţiunea acestui film se poate rezuma foarte scurt: în 1953 într-un sat românesc doi tineri urmează să-şi sărbătorească nunta, dar cum în noaptea precedentă a murit tovarăşul Iosif Visarionovici Stalin, s-au anunţat 7 zile de doliu în întreg blocul comunist, sărbătorile de orice fel fiind interzise. Singura soluţie de a duce la capăt nunta e de a o face fără niciun zgomot.
Dar nu pentru acţiune trebuie văzut filmul acesta, adică nu doar pentru acţiune, ci pentru personaje. Scris şi regizat de Horaţiu Mălăele filmul este o comedie tragică delicioasă, care ne prezintă cele mai colorate personaje din arta românească de la „O scrisoare pierdută” încoace, şi te vor face să râzi în hohote. În ciuda numeroaselor premii obţinute filmele româneşti, mai ales în ultimii ani, au o alură cam tristă, personajele par întotdeauna apăsate de o forţă externă, chiar şi în momentele cele mai calme şi vesele (chiar şi în comedii, „A fost sau n-a fost?”), iar filmele poartă acel aer sumbru şi încărcat negativ, care adăugat la cadrele dureros de lungi în care nu se întâmplă nimic (mai puţin desigur furtuna din interiorul personajului, care însă nu iese la suprafaţă) şi finalurile cam seci şi abrupte („Poliţist, Adjectiv”, „4 3 2”), anticlimatice nu mă fac să mă mir când mai aud un prieten englez iubitor de filme spunând când îl chem la un film românesc: „sorry, I really can’t take another bleak, depressing east-european film right now”. „Nunta Mută” însă nu e aşa, nunta mută are un aer vesel chiar şi când tensiunea e la maxim. Persnonajele sunt puţin exagerate, unele momente sunt absurdisme, dar asta nu adaugă decât farmec filmului, iar personajele încorporează spiritul românesc, acel haz de necaz, mai bine decât oricare din filmele realiste din ultimii ani. În plus, Mălăele a demonstrat că doar pentru că ai un buget redus nu ai alte opţiuni decât acela de a face un film minimalist. Poţi face un film vesel, poţi face un film la care publicul nu trebuie să se uite cinci minute la un tip care fumează o ţigară singur, sau urcă un deal sau mănâncă supă. Şi toate astea fără a pierde partea artistică, estetică. Da, au fost şi comedii romăneşti haioase, dar erau cam hollywoodiene şi fără prea mulă profunzime. Dar aici simbolurile, temele care nu-s clare la prima vedere nu lipsesc, ai la ce să te gândeşti în urmă.
Un film foarte amuzant, puţin suprarealist, care te face să râzi în acelaşi timp în care îţi dă fiori pe şira spinării pe care nu ţi poţi explica. Oficial filmul meu preferat românesc, şi printre primele 5 filme preferate de orice fel sau origine.

Tuesday, October 27, 2009

Comedy Preview Time: Fratii Coen, Robin Williams, George Clooney

"Old Dogs" fratele mai mic a lui "Wild Hogs", film cu care imparte un regizor si un actor, John Travolta. Ii mai are pe Robin Williams si Seth Green. Si este ultimul film a lui Bernie Mac, care a decedat anul trecut.



"The Man who Stare at Goats"
: Ewan McGregor, George Clooney, Kevin Spacey si Jeff Bridges prezinta povestea reala a unor barbati cu puteri speciale antrenati de armata americana:



"A Serious Man", noua comedie a fratilor Coen, nu stiu cum va fi, dar cu siguranta originala:

Maybe, Definitely Zombieland

Zombieland (2009) Pentru a nu ştiu câta oară un Pământ alternativ este invadat de zombie, iar o mână de supravieţuitori trebuie să se descurce în lumea post-apocaliptică. Doar că de data asta este al naibii de amuzant. Comediile cu zombie nu sunt neapărat o noutate, mai ales după succesul britanicului „Shaun of the Dead” de acum câţiva ani. Ce are „Zombieland” original e faptul că nu e o parodie, şi nu ia în derâdere genul zombie. Filmul oferă numeroase momente de sperietură, iar cu siguranţă nu duce lipsă de sânge, organe şi violenţă. Ceea ce nu dăunează umorului, care este veridic şi nu doar de dragul de a fi (gen fraţii Wayans). Pentru a putea intra în ambele categorii (horror şi comedie) filmul şi-a autoimpus un echilibru între cele două, care funcţionează de minune, umorul nu este ieftin (altfel partea de horror nu s-ar fi susţinut prea bine), şi fiindcă personajele sunt de comedie filmul nu avea ca scop uciderea lor unul câte unul ca în majoritatea cu zombie. A vorbi despre realism într-un film în care lumea e distrusă de zombie poate părea cam absurd, dar în limitele genului filmul a încercat să păstreze realismul şi veridicitatea. Ceea ce se poate observa cel mai bine la personaje, care evită clişeele. Personajul principal este un tocilar, care nu a supravieţuit datorită muşchilor ci pentru că şi-a impus o serie de reguli, iar personajele secundare au şi ele partea lor bine stabilită. Şi faptul că aceste personaje sunt construite aşa, lasă loc unei note de dramatism care nu ar fi avut loc nici în horror nici în comedie. Actoria nu e punctul forte, dar nici cel slab. Woody Harrelson se împarte foarte bine între umor, dramă, violenţă, Abigail Breslin demonstrează din nou că e o tânără cu un viitor în industrie, şi Bill Murray face ce face el mai bine, te face să râzi.
Locul 180 pe IMDb 250.


Definitely, Maybe (2008) Că genul comediilor-romantice nu e chiar genul meu nu ar trebui să fie o surpriză (sunt totuşi un membru heterosexual al genului masculin), dar se mai întâmplă să mă plictisesc şi să fie una la TV sau să fie movie-night cu colegii de casă şi după un horror prost să avem de ales între alt horror prost şi o comedie romantică. În cazul de faţă a fost a doua situaţia. Ce pot spune despre film? Păi o dată şi o dată că îi are pe Ryan Reynolds, Elizabeth Banks, Rachel Weisz şi Abigail Breslin (da, din nou). În al doilea rând că are o notă de originalitate, că nu e kitsch, că nici comedie nici romantismul nu sunt trase la maxim până devin enervante, ba chiar filmul se poate numi o dramă amuzantă despre relaţii. Iar faptul că filmul are happy-end rămâne inevitabil, dar pentru prima dată într-un film de genul habar nu ai care va fi acel final, pentru că ai multe opţiuni, şi culmea, nici una nu e dulcegăreală sau previzibilă. Nu zic că e comedia-romantică care va încânta băieţii (aia ar fi „Zack and Miri make a porno”), dar fetelor, dacă tot aveţi voi alegerea filmului şi vreţi un film de genul, luaţi-l pe ăsta, îi va plăcea.

Sunday, October 25, 2009

Femme Fatale: Jackie Brown & Katalin Varga

Jackie Brown (1997) Este al treilea film a lui Quentin Tarantino (ignorând segmentul din „Four Rooms”). Brown (Pam Grier) este o stewardesă care face trafic de bani din Mexic pentru un traficant de arme, Ordell (Samuel L. Jackson). Dar ea este prinsă de un detectiv (Michael Keaton) care şi-a pus ca ţel arestarea lui Ordell. În pericol de a face puşcărie sau de a fi ucisă de Ordell, Jackie pună la cale un plan complicat din în urma căruia ar trebui să iasă nu doar nevătămată ci şi cu „pensia” asigurată.
Considerat cel mai matur film a lui Tarantino, pelicului îi lipsesc momentele de violenţă extremă (uciderile sunt off-screen sau parţial acoperite, şi în număr mai mic decât în celelalte filme). Povestea e foarte bine scrisă, în binecunoscutui stil al regizorului-autor, cu câteva dialoguri de excepţie, dar implică mai puţin referiri la cultură pop. Punctul forte este actoria: Pam Grier (care se retrăsese din actorie, revine la filmul care e un tribute Blaxploitation, genul în care ea îşi făcuse numele) redă o intensitate surprinzătoare, Michael Keaton e la locul lui, Sam Jackson e la fel de cool ca în Pulp Fiction, dar mai matur, iar Robert de Niro e o surpriză plăcută într-un rol tăcut şi cam de fundal, dar de pe care nu îţi vine să îl ignori.
Filmul e mai lent şi mai lunguieţ decât cu ce ne-am obişnuit din partea domnului Tarantino, şi se vede că nu e chiar genul lui, dar pentru un începător s-a descurcat de minune, şi momentele de plictis sunt puţine şi rapid uitate.


Katalin Varga (2009)
Filmul este bazat vag pe personajul istoric Ecaterina Varga, însă prea vag pentru a fi necesară cunoaşterea istoriei ei. O coproducţie română/maghiară/englezească filmul este o dramă simplă dar intensă. Katalin este o femeie dintr-un sat simplu din Munţii Apuseni a cărei soţ află că fiul lor e doar al ei nu şi al lui. Nesuportând ruşinea acesta o alungă pe ea şi pe fiul ei. Ceea ce el nu ştie că ea e victima unui viol brutal în urma căruia a rămas însărcinată.
Prinsă între dorul de casă şi nevoia de dreptate aceasta porneşte într-o călătorie lungă, în paralel ascunzând fiului de 10 ani adevărul. Când însă ajunge faţă în faţă cu cel care a nenorocit-o, lucrurile nu mai par aşa de simple.
Deşi un film simplu, pelicula este de o intensitate foarte puternică, beneficiind de nişte imagini şi cadre minunate pline de tranchilitate care complementează perfect zbuciumul inimaginabil din interiorul personajelor. Iar scena în care Katalin povesteşte dezinvoltă scena violului violatorului şi soţiei acestuia descriind fiecare detaliu cu minuţiozitate este una din cele mai puternice scene dintr-un film.
Un film despre regăsire, ispăşire, iertare, familie şi răzbunare.

Trailer Time: Scorsese, DiCaprio si Ingeri Demonici

Shutter Island, cel mai recent thriller semnat Martin Scorsese, cu noul sau protegeu Leonardo DiCaprio si Ben Kingsley:



Tot cu DiCaprio avem un film de Christopher Nolan, Inception, care aduce elemente si din Dark Knight si din Memento:



Despre ultimul trailer nu stiu ce sa zic. Pare Constantine 2.1, doar cu mai multa actiune. Cu siguranta nimic altceva decat un summer blockbuster, dar cum acestea sunt inevitabile, asta pare totusi putin original si promitator. Sau foarte foarte prost, ceea ce uneori poate fi o chestie buna.

Trei Culori: Albastru, Alb, Roşu

Trilogia polonezului Kieslowski este bazată pe idealurile revoluţiei franceze, Libertate, Egalitate, Fraternitate. Trei filme europene minunate.

Albastru (1993) O femeie trebuie să-şi pună în ordine viaţa când soţul şi fiica îi mor într-un accident de maşină. Ea se izolează de cunoştiinţele sale şi încearcă să uite de vechea ei viaţă, dar aceasta nu se lasă uşor uitată. Filmul este o anti-tragedie (are elementele acesteia, dar se desprinde de gen) şi demonstrează că libertatea nu e întotdeauna ceva bun, şi că avem nevoie de lucruri care să ne lege de viaţă. Juliette Binoche în rolul principal dă dovadă de o actorie de o intensitate la care învăţăceii şcolii americane pot doar visa.

Alb (1994) Un polonez e divorţat de soţia sa franţuzoaică şi lăsat pe stradă fără bani, acte sau prea multe cunoştiinţe de franceză. Îndurerat el se întoarce acasă, şi profitând de o Polonie post-comunistă (care pare destul de cunoscută românilor) se îmbogăţeşte prin diverse afaceri. Dar oricât de puternic ajunge el nu poate uita de femeia care l-a părăsit fără să clipească. O anti-comedie care arată că egalitatea poate consta şi în durerea pe care o provocăm şi ne este provocată.

Roşu (1994) Ultimul film a lui Kieslowski este şi cel mai încărcat filozofic din cele trei. O frumoasă tânără fotomodel îşi împarte viaţa între iubitul ei gelos care e întotdeauna plecat în altă ţară, muncă, un câine nou găsit, bărbaţii care o vor şi un bătrân judecător ursuz care îşi spionează vecinii, pentru a trage diverse concluzii morale. Un film despre destin şi haos, cinism şi prietenie, izolare şi comunicare. Filmul este o anti-romanţă şi prezintă fraternitatea mai multor destine ce nu par a avea nimic în comun dar totuşi sunt legate prin fire nevăzute.

Saturday, October 24, 2009

Trailer: Toy Story 3 si Alice in Wonderland

"Toy Story" a fost primul lung-metraj animat CGI, a fost primul film Pixar care a avut parte de continuare ("Cars 2" e in pre-productie) si primul care are parte de o a doua continuare:



Si daca tot am mentionat de Disney (nu eu, trailerul de dinainte) sa vedem ce mai fac Tim Burton si Johnny Depp:

Friday, October 23, 2009

The Imaginarium of Doctor Parnassus

Bine aţi venit la Imaginariul Doctorului Parnassus, un teatru unic, căci spectacolul are loc în capul tău şi e regizat de tine, căci Parnassus te duce în inima imaginaţiei tale.
În urma unui pact cu Diavolul (minunatul Tom Waits) misticul doctor Parnassus (Christopher Plummer) obţine nemurirea şi puterea de a augmenta imaginaţia oricui. În schimb i-a promis acestuia primul său copil la vârsta de 16 ani. O mie de ani mai târziu această zi e foarte aproape pentru fiica doctorului, Valentina (Lily Cole). Pentru a o salva Parnassus trebuie să câştige de partea lui cinci suflete, folosind teatrul său. Lucrurile nu merg prea bine până apare Tony (Heath Ledger în ultimul său rol), un necunoscut cu trecut misterios.
Ultimul film a lui Terry Gilliam este o călătorie vizuală în minunata lume a minţii sale. Omul care făcut „Brazil”, „Aventurile Baronului Munchhausen” şi „Fear and Loathing in Las Vegas” nu a putut face un al film decât unul plin de imaginaţie şi de explorare a psihicului uman. Şi trebuie luat ca atare, iar dacă filmul e luat prea în serios magia dispare. Efectele speciale sunt colorate şi adeseori ciudate, ireale, dar să nu uităm că ele reprezintă imaginaţia umană nu lumea reală. Filmul funţionează exact ca şi imaginariul, dacă intri cu mintea îngreunată de întrebări şi dubii nu va fi o călătorie plăcută, dacă însă intri cu mintea uşoară, fără prejudecăţi vei avea parte de o excursie minunată.
Am văzut filmul de două ori, şi recunosc că prima dată nu mi-a plăcut aşa de mult pe cât mă aşteptam. Gilliam e regizorul meu preferat, scoate filme rar, iar când scoate unul aşteptările sunt mari, iar faptul că e ultimul a lui Ledger, i-a dat peliculei o aură grandioasă. Mă aşteptam la filmul deceniului, şi asta a stricat posibilitatea de a mă bucura de simplitatea şi frumuseţea filmului. A doua oară am intrat fără aceste gânduri şi aşteptări şi am fost surprins cât de mult s-a schimbat felul în care l-am perceput.
Pe lângă un regizor bun şi efecte fantastice, filmul beneficiază de un set de actori minunaţi; Waits şi Plummer conduc totul mai din umbră cu graţie şi umor, Lily Cole şi Andrew Garfield (nou veniţii în lumea filmului) nu sunt cu nimic mai prejos de ceilalţi actori, până şi Verne Troyer (îl ştiţi ca Mini-Me din Austin Powers) demonstrează că nu e acolo doar pentru efecte umoristice. Dar turul de forţă îl face quartetul care îl joacă pe Tony. La moartea lui Heath Ledger (care nu are rolul principal şi nici neapărat cel mai bun, „The Dark Knight” a fost totuşi cântecul său de lebădă) Gilliam vroia să renunţe la film, dar s-a răzgândit şi a rescris scenariul. Ledger filmase toate scenele în lumea normală, lipseau doar cele din Imaginariu, aşa că aici va avea alt avatar la fiecare din cele 3 intrări, avatare jucate de Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrel, ceea ce aduce o diversitate acţiunii, şi atât de bine este rescrierea încât îţi vine greu să crezi că ar fi funcţionat la fel de bine rolul jucat de un singur actor.
Punctul slab este totuşi povestea, o reinterpretare a mitului faustian aceasta are destule aluzii şi subtexte filozofice fără a fi împovărate de acestea, filmul putând fi savurat şi de copii (nu prea mici totuşi, filmul e mai degrabă un basm pentru adulţi); partea care însă nu merge aşa de bine este spre final când totul devine un pic derutant, nu într-un mod lynchian, dar lucrurile ar fi putut fi mai clare, şi şi pe parcurs ar fi putut fi aprofundate câteva aspecte. Cu toate acestea nu te deranjează cele câteva turbulenţe de pe un zbor atâta timp cât în faţa ta se desfăşoare nişte imagini fantastice.
Speram sincer că voi putea spune aici că e un film perfect şi că e cel mai bun a lui Gilliam, nu e nici alta, dar e un film care poate fi al naibii de bine savurat.

Thursday, October 22, 2009

Horror 2009-2010: Part Deux

De obicei nu m-as obosi cu astfel de filme, casa bantuita, subiectul a fost cam epuizat. Dar acest film pare o revenire la horrorul clasic, fara tot felul de twisturi dramatice, demoni din trecut, pur si simplu o casa care e rea.



Si pentru ca vrem nu vrem sa acceptam "Blair Witch Project" a pornit un nou gen de horror, vom avea si parte de documentare-false sau semifalse. Arata totusi promitator:



Si unul desigur cu extraterestri:

Wednesday, October 21, 2009

Last but not least: Luxo Jr.

Al doilea filmulet CGI facut vreodata (1986) si primul de nou infiintata firma PIXAR. Pentru a onora acest succes micuta lampa nazdravana a devenit mascota si simbolul Pixar, o vedeti topaind vesele si inlocuind I-ul din Pixar inainte de toate filmele lor:



Acesta este ultimul scurt-metraj Pixar pe care il prezint (pana apar altele desigur), dar va las linkuri si niste detalii despre cele care au ramas:

-The Adventures od Andre and Wally Bee; nu e chiar Pixar, caci Pixar nu exista la vremea aia (1984) dar e esentialmente aceeasi echipa, iar acesta este primul filmulet CGI facut vreodata.

-Tin Toy; inspiratia pentru Toy Story, laureat al premiului Oscar, desi azi par penibila animatia bebelusului, asta sa vedeti evolutia a 20 de ani.

-Knick Knack (1989); un omulet de zapada dintr-un glob incearca sa dea de niste actiune.

Si ultimele sunt cele care sunt scurt-metraje cu personaje din filmele Pixar:

-Mike's New Car: Mike, din Monster's Inc isi ia o masina noua, dar are cateva probleme cu ea.

-Jack-Jack Attack: bebelusul din The Incredibles ii da de furca baby-sitterului (scurt-metraj legat direct de actiunea din film)

-Mater and the Ghostlight; primul din mai multe scurt-metraje care il au ca personaj principal pe Mater din Cars

-Your Friend the Rat; un scurt-metraj educational despre sobolani prezentat Remy de Ratattouile; primul filmulet Pixar care are si animatie clasica si stop-motion pe langa CGI.

-BURN-E; alt filmulet legat direct de actiunea filmului, WALL-E ma gandesc ca ati ghicit. In timp ce WALL-E cauzeaza haos pe nava spatiala un alt robotel la de serios in legatura cu munca incearca cu disperare sa repare un bec.