Pages

Friday, May 29, 2009

Un pic de Tarkovsky

Tarkovsky a fost un regizor rus care a fost active în anii ’60-’80. Deși a lucrat în mare parte sub regimul communist a reușit să-și păstreze integritatea creative creeând capodopere aclamate universal precum “Andrei Rublyev”, “Stalker”(“Călăuza”) și “Solyaris”. Printe cei mai originali regizori cinematografici, mulți îl consideră pentru inovațiile sale, ochi pentru detaliu și diversitate tematică răspunsul orientului la Stanley Kubrick.

Oglinda (1975): cel mai personal și autobiografic film al regizorului, pelicula prezintă momente din viața unui om din copilărie, preadolescență și viața de adult. Filmul nu are liniaritate sau un fir narativ clar, iar imaginile filmate sunt alternate de imagini reale din război și din viața din Rusia. Astfel filmul crește peste ambiția sa inițială, prezentând scene din război, din copilăria petrecută sub auspiciul acestuia, al vieții de adult bântuite de trecut și de prezent, filmul prezintă o oglindă a vieții Rusiei dar și a vieții în general. Astfel filmul devine universal, motiv pentru care a reușit să miște până și oameni care nu au idee despre Rusia și URSS. Un prieten zicea că Tarkovsky e ciudat, dar genul de ciudat pe care îl înțelegi, nu ca alți regizori care te bombardează cu diverse imagini fără să rămâi cu nimic. Filmul nu încearcă să spună o poveste anume, ci o poveste care este în noi toți.

Copilăria lui Ivan (1962): Debutul în lung-metraje al regizorului, filmul spune povestea unui băiat de vreo 12 ani, din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial a cărui familie este ucisă de naziști. Pentru a se răzbuna el ajută armata rusă ca spion, pentru care devine indispensibil datorită abilității lui de a se furișa. Superiorii săi decid însă să-l retragă datorită vârstei sale fragede, dar prin încăpățânarea sa el obține o ultimă misiune. Deși e primul film al regizorului se observă tendințele generale ale stilului său, introducerea unor elemente non-narative, suprarealiste, renunțarea la momentelor supradramatizate, minimalismul emoțional, subtilitatea mult mai potentă decât scenele care dau totul pe față. Un film dur și frumos.

Andrei Rublyov (1966): Considerat cel mai reușit și mai reușit film al său, acest film arată povestea unui Rusii mediavale, măcinată de invazii tartare și războaie politice și călătoriile celui mai faimos pictor de icoane din acea vreme, Andrei Rublyov, care în ciuda lumii în care trăiește pictează picturi serene pline de culori și speranțe. Un epic despre natura umană, despre sociatate și cruzime, despre artistul care nu se lasă supus deși totul este împotriva sa, un film despre creație și distrugere.

Thursday, May 28, 2009

De 3x Jean-Pierre Jeunet

Deși în 15 ani de activitate a făcut doar cinci filme, al șaselea fiind momentan în producție, Jean-Pierre Jeunet este cu siguranță printre cei mai originali și mai vizionari regizori contemporani. Cunoscut pentru tematica întunecată a filmelor dar și pentru coloratura bogată a lor. Acest Terry Gilliam francez a debutat în lumea cinematografică cu comedia-neagră “Delicatessen” despre un viitor apropiat distopic, post-nuclear în care oamenii recurg la canibalism pentru a supraviețui. Al doilea său lung-metraj, „La cité des enfants perdus” a păstrat tematica semi-distopică dar de data asta ne-a prezentat o dramă cu momente de comedie. O serie de secvențe din acest film au determinat producătorii de la 20th Century Fox să îi ofere șansa de a regiza al patrulea film din franciza „Alien” („Ressurection”), care a fost primit cu succes de public și critici comparat cu a treia parte. Întors în Franța, faima Hollywoodiană i-a deschis drumul să primească destule investiții și libertate creativă pentru următorul său film. Astfel a ieșit cel mai cunoscut și mai apreciat film al său, „Amelie”, pentru care a renunțat la atmosfera întunecată. După acest succes și-a reunit forțele cu Audrey Tautou și finanțat parțial de Warner Brothers a filmat „A very long engagement”, un film francez dar colaborare francezo-americană. Anul acesta noul său film „Micmacs à tire-larigot” va ieși, și vom putea vedea dacă și-a mențiut talentul.

Delicatessen (1991): într-un viitor apropiat Franța se chinuie să supraviețuiască în urma unui atac nuclear. Plantele nu prea cresc, carne nu e și oamenii se luptă cu sărăcia și foametea. Locuitorii unui bloc dintr-o suburbie au găsit însă o soluție, angajează săptămânal un bărbat care să îngrijească de clădire, după care măcelarul a cărui magazin se află sub bloc, se ocupă de el și împarte (pentru un profit) carnea la locuitori. Noul îngrijitor, Louison (Dominique Pinon, un actor care a jucat în toate filmele lui Jeunet), este însă diferit de cei dinaintea sa, iar între el și fiica măcelarului se înfiripă o poveste de dragoste; lucru care nu îl determină pe măcelar să renunțe la ideea de a-și face rost de proviziile săptămânale. Motiv pentru care fiica caută ajutor la un grup terorist de vegetarieni care trăiesc în canale. Iar în tot acest timp Louison își face liniștit treburile prin bloc, complet naiv la ce se întâmplă în jur. O colaborare cu Marc Caro, filmul este o comedie franceză savuroasă, momentele de umor derivă nu doar din numeroasele situații amuzante ci și din locuitorii blocului. Acțiune nu se concentrează doar pe personajele principale ci și pe toate personajele, care sunt diverse și bogat colorate, de la femeia care aude voci și încearcă din nou și din nou să se sinucidă în moduri cât mai complicate la poștașul transformat în soldat care își duce fiecare misiune la îndeplinire indiferent de costuri. O comedie savuroasă care merită văzută.




La cité des enfants perdus (Orașul copiilor pierduți/The City of Lost Children) (1995): Al doilea film co-regizat de Marc Caro. Într-o altă Franță alternativă un om de știință trăiește pe o insulă forajeră unde duce copii răpiți, pentru a le fura visele, căci el nu poate visa și asta îl tormentează. Unul din copii răpiți este frățiorul mâncăcios al unui circar, „un bărbat puternic”, jucat de Ron Perlman. Acesta pornește în căutarea fratelui său și pe drum întâlnește o serie de personaje ciudate și interesante, până ajunge să colaboreze cu o orfană de 12 ani care știe unde e insula. După diverse aventuri între cei doi se formează o relație parentală-fraternală-romantică, el nefiind cel mai deștept erou pe care ți l-ai putea imagina, dar pentru asta plin de compasiune pentru cei mai nevoiași, ea fiind în mare nevoie de afecțiune. Cei doi ajung într-un final pe insulă unde se confruntă cu omul de știință care este ajutat de șase clone identice (jucate de Dominique Pinon), o femeie pitic și un creier într-un acvariu.
Filmul este un fantasy minunat, cu o atmosferă întunecată, plin însă de momente de emoție și momente pline de umor. Un film care catalizează imaginația și visele.



Un long dimanche de fiançailles (O logodnă foarte lungă/A very long Engagement) (2004): Mathilde avea 17 ani când primește notificare că logodnicul ei, Manech, a murit pe front. Mathilde însă nu crede ce scrie pe hârtie, dacă el ar fi murit ea ar fi știut. Doi ani mai târziu, în 1919 ea încă crede în faptul că el trăiește și își folosește toate resursele pentru a afla ce s-a întâmlat pe front și pentru a-l găsi. Deși un comandant îi spune să renunțe căci l-a văzut pe iubitul eu murind în țara nimănui, între două fronturi, împreună cu alți patru condamnați la moarte pentru autovătămare, ea nu își pierde speranța și continuă cautarea imposibilă.
Un film de reconstrucție, un road-movie aproape, pelicula unește cele două stiluri ale lui Jeunet, întunecatul din primele filme prin care prezintă mizeria războiului și a omului, și coloratura vie din „Amelie” în scenele în care dragostea Mathildei acoperă restul. Cele două stiluri însă nu se exclud, ci se complementează perfect, creeând în ansamblu o călătorie vizuală memorabilă. Tautou este intensă în rolul Mathildei, o femeie ruptă între speranță și eșec, care nu vrea să renunțe în ciuda faptului că totul pare a fi împotriva ei. Actorii secundari nu sunt nici eu de ignorat, Dominique Pinon făcând poate cel mai serios rol din filmele lui Jeunet, iar Dreyfus și Holgado sunt și ei de reținut. Atenția zboară însă spre Jodie Foster și Marion Cottilard (ambele laureate ale premiului Oscar) care au roluri scurte dar pe atât de concentrate și puternice.
Filmul pornește bursc și brutal, iar pe parcurs o ia ori mai încet ori mai rapid, dându-ți sau luându-ți orice speranță pentru un finalul fericit. Finalul nu este cel care contează cel mai mult, ci călătoria, păstrarea speranței în ciuda obstacolelor. Filmul a fost una dintre cele mai remarcabile, intense și frumoase călătorii cinematografice ale acestui an.



in engleza:

Wednesday, May 27, 2009

The Libertine (2004) prezintă un biopic foarte dramatizat despre al doilea Earl de Rochester, unul din cei mai controversați oameni din Anglia anilor ’60, 1660. Filmul e destul de interesant, iar Johnny Depp are un rol pe măsura măiestriei sale, un om fără scrupule, care crede doar î propiriile interese, și care la final decade cât de jos se poate. Totuși previziunea sa din prologul filmului, cum că personajul său ne va displace complet e cât se poate de falsă, e chiar simpatico pe parcurs și la final induce milă. Desfășurarea filmului e cea neplăcută. Deși se bazează pe întâmplări adevărate, prea se insist pe moralitate, prea reiese morala că ateii hedoniști care nu cred în moralitate și virtuți vor muri în chipuri groaznice și umilitoare. Nici restul personajelor nu sunt prea realist portretizate și întâmplările nu pre ate implică ca și spectator. Actoria este excepțională, pe lângă Depp avem un Malkovich elegant și impunător, dar astea sunt singurele părți poleite al acestui experiment nereușit.

Joy Division: Nu îmi place când numele unui solist devine totuna cu numele trupei sale, cum ar fi Jim Morrison cu The Doors sau Kurt Cobain cu Nirvana. Din documentarul din 2007 despre scurta existență a trupei Joy Division, ar reieși că același lucru e valabil și pentru Ian Curtis, solistul trupei care a murit premature în 1980 în urma unei asfixieri voluntare. Dar adevărul e că uneori forța creatoare a unor oameni este așa de puternică încât acoperă orice altceva și cei din jurul lor nu pot să facă altceva decât să încerce să țină pasul. Același lucru a fost valabil și pentru Curtis, deși nu a fost membru fondator al trupei, a întreținut-o și a ridicat-o la faimă înternațională, așa că nu e surprinzător că un documentar care se vrea despre trupă va deveni spre final unul despre solistul ei.
Pelicula în sine nu e cea mai reușită din punct de vedere al construcției, e compusă în mare parte din interviuri, nu îți dă un sens chronologic al întâmplărilor, iar dacă nu ești fan Joy Division, s-ar putea să nici nu ști care sunt de fapt ceilalți membrii ai trupei în afară de Curtis. Dar cred că filmul e mai indicat pentru non-fani, pentru că ce reușește foarte bine să facă, e să transpună feel-ul Joy Division, și al mediului din care au ieșit. Astfel chiar dacă nu ai auzit de ei vei avea măcar o mică apreciere pentru dance-rock-ul lor hipnotizant.

Boogie Nights (1997): Paul Thomas Anderson (Magnolia, There Will Be Blood) e unul din acei regizori contemporani a cărui filme se desprind de mainstream-ul hollywoodian dar totuși filmele sale ating un public larg, și atrag laudele criticilor. Boogie Nights este printe primele sale filme dar și printer cele mai cunoscute. Pelicula spune povestea, pe o perioadă de 10 ani, a unui actor de filme porno din anii ’70 și a co-echipierilor săi. Pe lângă ridicarea la faimă și declinul care urmează, filmul acoperă viață personal și luptele interioare ale fiecăruia din personajele bogat colorate. Filmul începe ritmat, iar deși al doilea act se cam tărăgănează, în ultima parte își revine în forță.
Actoria e și ea impecabilă și poartă numele unor actori de mare clasă și talent: debutul lui Mark Wahlberg, John C. Reilley, Phillip Seymour Hoffman, Burt Reynolds, Julianne Moore, William H. Macy, Alfred Molina, Don Cheadle și Heather Graham.
Nu pierdeți această dramă amuzantă.

Monday, May 25, 2009

M.& M by Fritz Lang

Fritz Lang este unul din cei mai influenti regizori al cinematografiei timpurii. Filmele sale au infleuntat expresionismul german, film noir-ul si cinematografia in general.

Metropolis (1927) SF-ul mut a lui Lang este și va rămâne unul din cele mai influente filme din istoria cinematografiei. Deși variant originală s-a pierdut și varianta de azi a fostr recompusă cu migală și nu este chiar completă viziunea epică a regizorului nu s-a pierdut. A fost cel mai scump film de pe vremea sa și decorurile minunate ne demonstrează de ce. Filmul spune povestea luptei dintre clasa muncitoare și cea conducătoare, fără însă a intra în pedantism socialist sau fascist, ci declarând nevoia de unitate dintre cele două: “Mintea și mâinile au nevoie de un mediator, iar acela este inima”. Pentru fiecare din cele două clase, s-au construit câte un oraș separate, iar viziunea arhitecturală încă nu a fost ajunsă din urmă de realitate. Actorie minunată din partea tuturor actorilor (în limita posibilităților tehnice), iar regia sublimă. Un clasic. Un monument al cinematografiei. Locul 82 pe IMDb top 250.

M (1931) Thrillerul lui Lang ne prezintă ce se întâmplă cu oamenii unui oraș când un ucigaș în serie le distruge pacea. Ucigașul de copii creează paranoia și lipsă de încredere, oamenii se acuză reciproc, poliția este neajutorată, până și crima organizată se implică în căutarea ucigașului care le dă lor un nume prost. Iar la final te întrebi dacă între ucigaș și restul oamenilor e vreo diferență adevarată. Peter Lorre (Casablanca) joaca rolul criminalului tormentat de psihoză cu o naturalete care iti da fiori. Lang a creat încă un clasic, iar deși e primul sau film cu sunet maestrul de cinematografiei demonstrează o înțelegere naturala a noi tehnici. Locul 45 pe IMDb top 250.

Wednesday, May 20, 2009

Lars von Trier socheaza Cannes-ul

Copilul rau al cinematografiei contemporane, Lars von Trier, a facut-o din nou, a socat Cannes-ul. Cei doi au o mica istorie impreuna. Filmele sale intotdeauna au socat juriul si presa pentru tratamentul crud al actorilor si a scenelor de sex explicit ("Idiotii"), iar ultimul sau film "Antichrist" cu Willem Dafoe, arata ambele, scene de sex explicit, moarte de bebelusi, mutilari genitale explicite, tot programul. Filmul a fost receptionat cu combinatia magica de huiduieli, rasete si aplauze. Faptul ca filmul a fost dedicat regizorului rus Andrei Tarkovsky, nu a incalzit publicul cu nimic. Membrii juriului si a presei au huiduit sau au parasit sala de cinema.
Conferinta de presa nu a fost mai calduroasa, atacat de jurnalisti care insistau ca el sa-si justifica filmul, el a spus pur si simplu ca: "Ca a fost voia lui Dumnezeu. El este cel mai bun regizor in viata!" tot articolul aici.
In trecut Trier a avut alte batalii cu juriul si presa; cand filmul sau "Breaking the Waves" nu a castigat Palm d'Or-ul s-a sculat frumos din scaun si a aratat tuturor semne obscene cu degetul. Patru ani mai tarziu, in 2000, cand filmul "Dancer in the Dark" chiar a castigat marele premiu, presa a fost socata si a huiduit.

Ramane doar sa vedem si noi filmul sa decidem daca a meritat agitatia.

Tuesday, May 19, 2009

KOYAANISQATSI (1983)

Un film unic, ca idee și ambiție, “KOYAANISQATSI” își propune să ridice oglinda și să oblige lumea să se privească singură. Filmul de 83 de minute e un montaj de imagini din lumea întreagă, care urmărește umanitatea de la era primitivă la cea modern și supratehnologizată. Pare un concept cam plictisitor după câteva minute, însă muzica lui Phillip Glass care te ghidează prin această călătorie, făcând din film o experiență vizuală și auditivă minunată și neregretabilă. Un film bun pentru relaxare și reenergizare.


Freaks (1932)

Doamnelor și domnilor bine ați venit la spectacolul nostrum, vă rugă să vă deschideți mințile și să priviți ciudatul, bizarul și înfricoșătorul al naturii umane. Urmăriți acest classic film a lui Tod Browning (regizorul filmului Dracula din ‘31) care spune povestea unui carnival ambulant, al “creaturilor” hidoase care călătoresc cu el, și ce vor face ele când lumea uită că sunt și ei oameni. Un film de o oră despre monștri interior și exterior care a șocat publicul pentru finalul teribil și pentru că majoritatea actorilor erau “freak”-și adevărați de la spectacole de circ și carnaval.

Monday, May 18, 2009

9 ore de Robert De Niro

Novecento (1900)

Regia: Bernardo Bertolucci
Cu: Robert De Niro, Gerard Depardieu, Donald Sutherland, Burt Lancester
An: 1977
Durata: 301 min

Pe scurt: o masturbare pro-socialistă de 5 ore terminată cu o ejaculare mult întârziată și nefertilă.
Mai în detaliu: Filmul prezintă povestea a doi bărbați care s-au născut în aceeași zi a anului 1900 într-o provincie din Italia, unul fiu de familie bogată, celălalt fiul slugei familiei. Cei doi cresc împreună și se împrietensc. Dar pe măsură ce cresc societatea din jurul lor se schimbă, are loc Primul Război Mondial, iar activiști politici încep să tulbure stilul de viață a oamenilor. Țăranii încep să ceară tratament egalitar și se răzvrătesc împotriva stăpânilor lor. Cei doi băieți sunt bărbați acum, cel bogat (Robert De Niro) moștenește moșia părinților și deși nu are el însuși înclinații fasciste, accept fără probleme acest regim. Celălalt (Gerard Depardieu) este tras în mișcări de stânga și devine un activist socialist notoriu. Prietenia celor doi se destramă, dar ambii rămân cu amintirea copilăriei petrecute împreună.
Teoretic nu sună așa de rău, dar practic, filmul nu reușește să se transpună cu succes pe ecran. Are elementele unui film bun. Bertolucci e un regizor foarte bun, iar actoria este excepțională, De Niro își ocupă rolul cu obișnuita măiestrie, Depardieu își face unul din cele mai bune roluri iar Donald Sutherland e periculos și plin de energie. Problema e că filmul se sufocă sub propria greutate. Toate elementele bune se pierd în epicele cinci ore, legătura dintre ele se subțiază. La asta se adaugă faptul că toți actorii secundari și-au filmat rolul în italiană iar apoi au fost dublați în engleză. Filmul amintește de westernurile lui Leone, dar acolo nu era așa de deranjant. Actoria se pierde complet și ai constant o impresie de falsitate și ridicularitate. Partea pro-socialistă a filmului crește pe parcurs, iar dacă la început pare doar o refereință istorică, mai încolo devine pedant, glorificarea comunistului și demonizarea fascistului bate în absurditate, iar ultima jumătate de oră din film pare a fi luată dintr-un film rusesc de propagandă de pe vremea lui Stalin. E așa de ridicule încât vrei să crezi că e o parodie, doar că nu râde nimeni. Iar cele câteva scurte și răsfirate critici ale socialismului nu reușesc nicidecum să dea atmosfera de obiectivitate dorită.
Dacă se face însă abstracție de aceste defecte și te înarmezi cu o doză serioasă de răbdare, filmul îți dă o experiență cinematică destul de completă și satisfăcătoare.


C'era una volta in America (Once upon a time in America)

Regia: Sergio Leone
Cu: Robert De Niro, James Woods, Joe Pesci, Jennifer Connelly
An: 1984
Durata: 229 min
Ultimul film a lui Sergio Leone, regizorul care și-a câștigat faima cu westernurile cu Clint Eastwood, este un epic despre prietenie și remușcare. Pe lângă De Niro și faptul că ambii regizori sunt italieni, filmul pare a avea multe în comun cu “Novecento”, ambele spun povestea a doi prieteni de la copilărie la adulți, ambele studiază societatea în care trăiesc ei și cum se schimbă ea de-alungul deceniilor, diferența principal fiind că filmul lui Leone funcționează.
Robert De Niro îl joacă pe Noodles, un gangster din vremea prohibiției care își trădează prietenii și fuge din oraș înainte să fie ucis. 35 de ani mai târziu se întoarce după ce a primit o scrisoare anonimă și începe să-și reamintească adolescența, cum și-a întâlnit prietenii, și cum s-au desfășurat lucrurile până la punctual trădării lor.
Filmul este un tur de forță atât ca poveste cât și actoricește și este un bun final pentru Leone. Prima versiune avea 6 ore, dar studioul a vurt un film mai scurt, rezultând în final variant de aproape 4 ore, care a câștigat aprecierea criticilor și a publicului laolaltă (locul NR pe IMDb top 250).
Deși e un film în care personajele sunt gangsteri, nu e un film “cu gangsteri”, el având o poveste plină de drama vieții, iar temele adolescenței, sacrificiului, remușcării și a prietenei și a dragostei domină pelicula. Cu toate astea filmul e mai degrabă un film de bărbați, nu doar pentru ca are violență și sex explicit, ci și pentru că personajele principale sunt bărbați pe tot parcursul, iar femeile se pot identifica cu ei la fel de bine cum o fac bărbații cu Bridget Jones.

Saturday, May 16, 2009

David Cronenberg mi-a zburat creierii

David Cronenberg a reușit ceea ce puțini regizori au reușit, a reușit să mențină un echilibru stabil între independent și hollywoodian. Filmele lui nu se țin de normele impuse de Hollywood, de aceleași clișee și construcțiile care determină majoritatea filmelor ce ies annual, dar cu toate astea succesul irefutabil în fața unui public larg au determinat producătorii și studiourile să îi finanțeze proiectele în continuare.
Un stil visceral, organic, carnal, cu o puternică tentă sexual, filmele sale nu iartă publicul, ele putând fi puse în diverse categorii de la David Lynch la Quentin Tarantino de la semi-SF-uri precum “Gattaca” la filme horror cu mult sânge și organe precum “The Thing” sau “Night of the living dead”. Filmele trebuie văzute pentru a fi înțelese, dar nu le recomand celor slabi de inimă sau ușor ofensați. Eu am văzut trei filme în ultimele zile, toate trei complet diferite dar totuși atât de reminesciente unul de altul.

Videodrome (1983) Un film despre care habar nu am cum să incep să scriu despre el. Povestea începe cu un producător de emisiuni (un James Woods plin de energie) pornografice și sadice pentru un post cu circulație mică. El descoperă o emisiune “Videdrome” sunt simulate acte de tortură și crimă și vrea să aducă emisiunea pe postul său. Până aici e ok, dar astea se întâmplă în primele 10 minute din film, și mai departe lucrurile devin prea bizare ca să le mai pot rezuma fără să le stric. Cu toate astea firul narativ nu te pierde. Nu e vorba doar de un ghiveci de simboluri caudate, pe cât filmul devine mai ciudat pe atât mai mult îi accepți logica întortocheată și te ageți de el. Iar la final rămâi cu gura căscată în fața ecranului încercând să-ți dai seam ace naiba tocmai s-a întâmplat. Uitați-vă la film, dar pe propriul risc; nu pentru că ar fi un film prost, dar sentimentele pe care vi le provoacă ar putea satisfăcătoare dar nu chiar plăcute.

eXistenZ (1999) “eXistenZ”, scris așa, cu “e” mic, “x” mare și “z” mare; un film despre care s-ar putea spune că e un fel de Videodrome 2.1, cele două pelicule având multe în comun; ambele tratează îmbinarea tehnologiei cu psihicul uman, doar că în timp ce “Videodrome” trata televizorul și casetele video “eXistenZ” se ocupă de jocuri video, și ambele filme au tematici carnale și sexual puternice. Dar similaritățile se opresc aici. “eXistenZ” se bucură de un fir narativ mai liniar și mai logic, dar rama din ramă din ramă din ramă s-ar putea să te piardă un pic pe parcurs și la finalul, magnific de altfel, are posibilități implicite subtile care te fac să te gândești mult timp despre care variant e de fapt cea corectă (asta după reacția inițială de “Stai un pic! Ce?”).
Filmul se bucură de talentele actoricești a lui Jude Law și Jennifer Jason Leigh în rolurile principale și actori precum Willem Dafoe și Ian Holm în roluri secundare. Din toate trei filmele ăsta e cel care îl recomand cel mai tare, și pentru actorie, și pentru poveste, și pentru că e cel mai nou și pentru efectele speciale, dar mai ales pentru faptul că acesta m-a lăsat cu cea mai puternică impresie că tocmai mi-au fost șterse toate gândurile din creier.

The Fly (Musca)(1986) e probabil cel mai cunoscut film al său, o peliculă despre un om de știință care inventează o tehnologie pentru teleportare, dar când o încearcă își combină ADN-ul cu cel al unei muște, transformăndu-se încet într-un hybrid grotesc.
Ce îmi place la Cronenberg e că întră direct în acțiune. Nu stă cu introduceri lente ale personajelor, care funcționează perfect pentru alte filme. Nu stăm să urmărim cum a stat și s-a chinuit personajul principal să inventeze telepodurile, cum a căutat finanțare, cum au mers greșit primele experimente. Nu ne ține într-un suspans impotent o treime din film până să vedem aparatura și prima teleportare. Nu. Ne scufundăm direct, cu capul înainte. Generic. Actori. Regizor. Titlu. Ambele personaje apar direct pe ecran. El către ea: “Vino să îți arăt ceva!”, două minute mai târziu prima teleportare, împreună cu toată incipientul poveștii. Filmele lui Cronenberg sunt scurte (cam 90 de minute toate trei în parte) și la obiect.
Cât despre “Musca”? Un clasic instant! E un horror, e o dramă, e o poveste de dragoste, e un film despre umanitate, e un film despre animalitate. Jeff Goldblum are, în opinia mea, rolul vieții. Joacă excepțional și omul, dar felul cum interpretează musca care preia omul este veritabil și versatile. Efectele speciale nu sunt făcute pe calculator dar arată infiorător de bine, împreună cu machiajul care ar fi putut intra foarte ușor în abusrd, dar nu a făcut-o. Geena Davis joacă foarte bine, chiar dacă nu excepțional. Iar finalul este pe atât de emoționant pe cât e de înspăimântător. Savurare plăcută!

Thursday, May 14, 2009

Star Trek

An: 2009
Regie: J . J. Abrams
Cu: Chris Pine, Zachary Quinto, Eric Bana, Winona Ryder, Leonard Nimoy
Durată: 126 min

Ca să fie clar: nu sunt și nici nu am fost vreodată fan Star Trek. Da, am văzut câteva episoade din “The next Generation”, ăla cu Picard, dar doar pentru că eram mic și era la TV. Din seria originală nu am văzut nici un episode, dar asta nu înseamnă ca nu știu câte ceva despre personajele serialului care a schimbat SF-ul pentru totdeauna. Lucru care m-a ajutat să recunosc personajele din film și să prind unele din referințele plantate pentru fanii adevărați (deși probabil puține, socotind numărul mare de chicoteli a două băbuțe care păreau a fi fane de când e lumea și care săreau de bucurie de câte ori se făcea o referire la vechea serie). Partea frumoasă însă este că deși am prins puține referințe, nici nu era nevoie de mai mult. De fapt nu era nevoie să prind nici o singură referire, nu era nevoie să am nici cea mai vagă idee despre ce e ăla un Star Trek.
Filmul a fost în mod ingenious scris astfel încât să mulțumească fanii dar și să atragă un public nou care nu are afiliație cu ‘religia’ Star Trek.
Pelicula e satisfăcătoare la orice nivel: poveste bine scrisă, aventură, valori, romanțe, umor seriozitate, toate foarte bine echilibrate; actorii tineri au reușit să preia rolurile predecesorilor cu talent și înțelegere a personajelor, fără însă a cădea în capcana de a-I copia pur și simplu, ci aducând noi aspect personajelor, Zachary Quinto a uimit lumea cu interpretarea maiestrală a tânărului Spock, Eric Bana și Winona Ryder ocupă niște roluri de nerecunoscut, și Leonard Nimoy are o apariție demnă în rolul bătrânului Spock.
Aventura abundă, deseori punându-te la marginea scaunului, cu efecte special numeroase, dar care nu îneacă pelicula și nu arată absurd. Umorul nu lipsește nici el, aproape fiecare personaj având măcar un moment sau o replică haioasă, dar comediantul britanic Simon Pegg în rolul unui scoțian cu gura mare fură showul.
Filmul a intrat la nici o săptămână după lansare în top 250 al site-ului IMDb, pe locul 62. Sunt sigur că nu va fi prea stabil acest loc, va urca și va coborî, și după co vreme va ieși din listă, dar asta nu înseamnă că nu recomand filmul spectatorilor de toate vârstele.

Jaws

An: 1975
Regia: Steven Spielberg
Cu: Roy Scheider, Robert Shaw și Richard Dreyfuss
Durata: 119 min

Aseară am revăzut acest clasic al cinematografiei, ultima dată îl văzusem când aveam 5 ani, și mi-am întărit opinia că efectele speciale, oricât de complicate ar fi ele, nu sunt de ajuns să susțină un film dacă nu au în spate o poveste, o regie și o actorie ca lumea. Poți să ai tone de explozii și efecte epice făcute pe calculator, toate astea lasă lumea rece dacă nu le folosești cum trebuie.
„Jaws” este un film despre un rechin alb de mărime nu chiar medie care atacă în repetate rânduri o plajă de turiști. Astfel încât un pescar, un om de știință și un șef de poliție pornesc pe un vaporaș să îl ucidă. Dar rechinul în sine de abia dacă apare pe ecran de câteva ori, 2-3 minute în total. Cu toate aceastea filmul e absolut efectiv în a-ți crea o stare de tensiune, gata să sari din scaun în orice moment. Și e bine că de abia apare pe ecran, căci sincer, tehnologia de atunci nu era destul de avansată, și dacă apărea mai mult pe ecran rechinul ar fi căzut repede în absurd. Dar cu toate astea măiestria regizorală a lui Spielberg, a reușit să facă din 2 minute de apariții pe ecran împrăștiate de-alungul filmului, împreună cu un soundtrack compus din doar două note care se repetă în crescendo (John Williams), un film care a creat panică în spectatori, unii rămânând cu o fobie de apă pentru tot restul vieții.
Filmul ocupă locul 107 pe IMDb top 250.

Wednesday, May 13, 2009

This is England

An: 2006
Regie: Shane Meadows
Cu: Thomas Turgoose, Stephen Graham
Durata: 101 min

In 1983 un baiat de 12 ani care si-a pierdut tatal in razboiul din Insulele Falkland, are probleme cu batausi care se iau de el. Intr-o se imprienteste cu un grup de Skin-Heads, care in curand ii devin ca a doua familie. Lucrurile decurg pasnic pana nu iese din inchisoare un fost leader al grupului, atunci lucrurile se schimba radical.
Undeva intre Trainspotting, American History X si Greenstreet Hooligans, filmul simplist oscileaza galant intre momente de umor, drama si violenta. Povestea, bazata pe copilaria regizorului, te atinge, dar nu intr-un mod kitsch sau lacrimogen, asta in ciuda situatiei istorice care nu prea se leaga de Romania. Actorii desi sunt amatori in mare parte, creaza roluri cu o naturalete innascuta, poate din cauza ca multi dintre ei sunt familiari cu situatile personajelor pe care le joaca.

Nici comedie, nici drama nici explodand de violenta, filmul ia din toata si creeaza un tot potent si satisfacator pe care il recomand oricui.

Monday, May 11, 2009

The Birds

Ornitophobia is according to the Merriam-Webster Medical Dictionary “an abnormal and persistent fear of birds. Sufferers from ornithophobia experience undue anxiety about encountering and even being attacked by birds although they may realize their fears are quite irrational”. As I am reading about this I am sitting in my house’ backyard on a beautiful April day, and although I do not suffer from the above named condition, I cannot say I am not a bit more aware of the numerous yet hidden birds twittering in the trees around me, or the large crow which just landed on the fence next to me, than I was a few days ago, before I saw Hitchcock’s famous The Birds.
Hitchcock’s genius lies in the fact that his movies not only have an immediate effect on the viewer, but also a delayed one, which persists in the subconscious for a while after the viewing. As with Steven Spielberg’s Jaws when after seeing it many people developed a fear of water, in a few cases the fear turning into a life-long phobia, The Birds left audiences, even if just for a short while, with a fear of birds. But it is not the sort of fear which gives you nightmares, but a far more subtle one, one you aren’t even completely aware of until one day a crow lands a few feet away from you and you shudder. Only then you realize that since seeing the movie you have avoided birds as much as possible.
The fact that after forty years a movie can still have such a strong effect on an audience is only further proof, if any needed, for Hitchcock’s great talent. I don’t know how people reacted during the viewing of the film at the moment of the release, but I imagine they were much more impressed and frightened by the experience than the modern audience. Due to the evolution of cinema in general and of thriller movies in particular the immediate scaring effect of the film has been lost, but still during the viewing a feeling anxiety surrounds the viewer, slowly creeping in, so that even in the more peaceful moments a visceral lack of comfort is felt. That feeling persists after the movie, slowly fading but never ceasing completely. And that is something no modern thriller can convey, no matter how grotesque The Hostel or frightening The Ring might be, none of them contain any scene which has the power and the effect of the last scene from The Birds where the whole scenery is covered by tens of thousands of real birds, just sitting there and waiting for a next attack.
And that is Hitchcock’s contribution to cinema, whether it is birds attacking people for no apparent reason, or an airplane hunting down a man in a field of corn, as seen in North by Northwest, you can always expect that this director’s films will keep you on the edge of you seat.

Saturday, May 9, 2009

Am văzut

The General (1926) Penultimul film a lui Buster Keaton înainte de a semna contractul cu MGM și cel mai apreciat de critici și de fani laolaltă. O comedie bazată pe o poveste adevărata despre un inginer de tren sudist din timpul Războiului Civil American, care pornește singur în goană pe urma unor nordiști care au furat un tren în care era și iubita sa. Un film cu o poveste drăguță dar mai ales multe cascadorii periculoase pe care doar Buster ar fi fost în stare să le facă. Prost primit de public la lansare, filmul între timp și-a ocupat locul binemeritat în istoria cinematografiei, nelipsind de pe nici o listă de filme de top al tuturor vremurilor. Ex. Locul 126 pe IMDb top 250.

Hoții de biciclete (1948)
Motive pentru care majoritatea publicului român nu s-ar uita la filmul ăsta: e din 1948, e în italiană nu engleză, nu a fost făcut la Hollywood, e alb-negru. Motive pentru care restul publicului roman rămas trebuie să vadă filmul acesta: nu a fost făcut la Hollywood, are un Oscar pentru cel mai bun film străin, actorii, deși amatori, joacă cu o naturalețe surprinzătoare, este considerat de mulți critici ca cel mai bun film făcut vreodată, și dacă nu chiar cel mai bun, în zona aia, ocupă locul 97 pe IMDb top 250.
Filmul spune povestea unei familii italiene în depresia de după Cel De-al Doilea Război Mondial. El găsește o slujbă pentru care însă are nevoie de o bicicletă. În prima zi de lucru bicicleta i se fură, și pentru a nu fi concediat merge cu fiul său să o caute. Un film minunat despre familie, speranță, moralitate și limita umană. În perioada această de criză filmul pare dureros de actual și familiar, și va trezi amintiri în cei care au crescut cu căzile pline de sticle goale de ulei și bere care urmau să fie dezetichetate.

Grindhouse-Planet Terror (2007)
Filmul lui Robert Rodriquez care pastișează B-movie-urile anilor ’70-’80 cu care a crescut. Un film amuzant, sângeros, cu o poveste proastă, cu actori care joacă lamentabil și cu efecte special de doi bani. Însă trebuie să înțelegeți că povestea este intenționat scrisă prost cu dialoguri care te fac să râzi la cât de proaste sunt, actorii sunt excepționali în a imita actoria proastă a actorilor de gradul 2 folosiți în filmele vechi, Bruce Willis și Josh Brolin fiind doar două motive pentru a iubi fimul. Iar cât despre efectele proaste, s-au investit milioane pentru ca ele să arate așa de prost.
Filmul probabil trezește sentimente de nostalgie în Americani, românii însă cu greu vor înțelege conceptul de a face un film așa de prost în mod intenționat.
Filmul a fost filmat pentru a fi prezentat impreuna cu filmul “Grindhouse-Death Proof” a lui Tarantino, dar in afara Statelor s-a renuntat la acest format, asa ca astept sa il vad sip e celalalt.
În orice caz a fost o experiență foarte amuzantă, care merită repetată cu o pungă mare de popcorn, câteva beri și o gașcă bună de prieteni.

Wednesday, May 6, 2009

Paths of Glory

An: 1957
Regia: Stanley Kubrick
Cu: Kirk Douglas
Durata: 87 minute
Culoare: Alb-negru

Al doilea lung-metraj al unuia din cei mai buni regizori al tuturor timpurilor, filmul prezintă povestea unui Colonel al armatei franceze din timpul Primului Război Mondial, jucat de mirificul Kirk Douglas, care trebuie să conducă un atac imposibil împotriva unei baze inamice. Când atacul eşuază el trebuie să-şi apare trei din soldaţii regimentului său care sunt judecaţi pentru laşitate şi urmează să fie executaţi.
Filmul se remarcă prin faptul că este printre filmele pionere care au criticat războiul în general şi autorităţile militare şi guvernamentale care le conduc, asta cu 22 de ani înainte ca Coppola să facă “Apocalypse Now”. Fără să facă compromisuri el ne prezintă ororile luptelor, stresul la care sunt supuşi soldaţii şi lipsa de înţelegere şi cruzimea superiorilor, demitizând imaginea eroică a soldatului care luptă brav prin tranşee pentru ţara sa.
Douglas joacă foarte bine rolul colonelului caruia îi pasă mai mult de vieţi decât de ordinele superiorilor, iar ceilalţi actori neprezintă un stil de actorie realist şi antiteatral.

Deşi nu are multe straturi, filmul destul de scurt explorează ideea de valori morale, onoare şi zel, şi merită văzut, chiar şi dacă doar pentru a vedea un actor şi un regizor de mare calibru lucrând împreună pentru prima dată.
Filmul ocupă locul 43 pe IMDb top 250.

Sunday, May 3, 2009

Ultimul film a lui Heath Ledger va rula la Cannes

S-a anuntat oficial "The Imaginarium of Doctor Parnassus" va rula, in afara competitiei la Cannes, in a doua jumatate a lunii mai.
Filmul regizat de Terry Gilliam, cu care Ledger a lucrat in "Fratii Grimm", spune povestea unui director de teatru (Christopher Plummer) care a facut un pact cu Diavolul (Tom Waits) in urma caruia a ajuns nemuritor. In schimb va trebui sa i-o dea pe fiica sa. Cand Diavolul vine sa-si ia partea, barbatul angajeaza un tanar sa o salveze, Tony, jucat de Ledger.
Moartea tanarului actor aproape ca a cauzat anularea filmului, insa Gilliam a gasit o metoda sa finalizeze proiectul. Actiunea avand loc in mai multe dimensiuni, rolul lui Tony va fi jucata de alt actor in fiecare dimensiune. Ledger a terminat filmarea pentru prima dimensiune, in celelalte trei personajul va fi jucat de Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrel. Cei trei isi vor dona castigurile familiei decedatului.

Filmul va avea premiera propriu zisa abia in Octombrie, deci avan-premiera sa de la Cannes e o bucurie pentru fani lui Ledger sau Gilliam, considerand cat de secret se tine totul, filmul neavand inca nici un trailer publicat.

Saturday, May 2, 2009

Vonnegut pe marele ecran

Una din cartile maestrului distopiilor, Kurt Vonnegut, a fost ecranizata si se afla in post productie.
Filmul se numeste "2081" se arata un viitor unde toti oamenii sunt fortati sa fie egali, nimeni nu e mai destept, nu deseneaza mai bine, nu canta mai bine, nu fuge mai repede decat omul de langa el.
Pare promitator:

X-Men Origini sau Cum au ruginit ghearele lui Wolverine

O ratare completă. Sau hai să nu mă grăbesc: ideea era să fie un film de acțiune sec, cu multe explozii, fără poveste sau personaje consistente? Dacă da, atunci filmul e o reușită completă, altfel însă reiau: CE RATARE COMPLETĂ!

An: 2009
Regia: Gavin Hood
Cu: Hugh Jackman, Liev Schreiber, Will.i.Am
Durata: 107 minute

În ultimii ani a fost explozie de filme bazate pe benzi desenate: Spider-Man, Superman, Batman, Hellboy, Constantine, Transformers, Daredevil, Elektra, Fantastic Four, Punisher, și încă altele care nu mi le amintesc; unele au fost mai reușite, altele mai puțin, iar seria “X-Men” după părerea mea intră cam în prima categorie. Actori buni care joacă personaje aprofundate și veridice (în situația dată) în situații bine echilibrate între acțiune și poveste. Mă așteptam ca și “Wolverine” să beneficieze de aceleași calități, mai ales luând în considerare complexitatea personajului…am greșit.
Unde să încep? Cu povestea, pesonajele, acțiunea, efectele speciale?
Povestea e scurtă, neaprofundată, prost scrisă. În loc să ai o poveste ca lumea, care să urmeze un fir naratic, ai diverse fragmente nedezvoltate, prezentate grăbit și care nu se leagă între ele potrivit vreunei logici. Când începi să ți se clarifice ce se întâmplă în fragmentul dat și începi să-l urmărești, ți se trântește următorul în față. Întregul format de aceste bucăți de povești nu poate fi decât defective. Nu are crescendo, nu are o tensiune care crește, e plin de lacune, intri și ieși din el cu aceeași indiferență, iar bătălia finală e așa de scurtă și asemănătoare cu numeroasele de pe parcurs încât te lasă rece. Legătura cu celelalte filme se încearcă a fi susținută, prin apariția personajelor gen Cyclops, dar e slabă și inconsistent, mai ales din cauza personejelor. Sabretooth de exemple apare în primul X-Men, are un rol scurt, el și Wolverine nu par a se recunoaște (în ciuda legăturii dintre ei pe care o știam din reviste) și la final moare, aici însă pare a fi un cu totul alt personaj, pe lângă faptul că e jucat de alt actor. Wolverine este veriga slabă însă, nu este pe departe la fel de cool ca în serie, iar puterile îi sunt extreme de exaggerate; dacă ar fi fost așa de puternic și înainte celelalte filme ar fi durat câte 10 minute. Filmul ar fi trebuit să explice originea misterioasă a personajului la care se făceau aluzii în celelalte filme, și o face, dar doar atât cât să trântească o explicație. De la așa o premisă ar fi putut construi ceva mult mai complex și intelligent; să nu zic că explicația dată pentru pierderea memoriei e penibil de ridicolă.
Mulți fani se bucurau că în sfărșit îl vor vedea pe Gambit pe ecran. Dezamăgire și aici; întră și iese de vreo două ori, scurt, atât cât să zică două replici și să facă o demonstrație degeaba a puterilor sale. Personajul nu are nici o logică în poveste și nu posedă șarmul și natura seductivă pe care o știm din serial.
Efectele special sunt prea multe și arată penibile și ireale, primul film avea efecte mai realistice. Unele chestii care până acum aratau foarte bine când sunt făcute cu recuzite aici au fost făcute pe calculator și sunt rizibile.
Scenele de acțiune trebuie să recunosc că arată foarte tare. Unele. Din care majoritatea apar în trailer. Ai explozii, ai bătăi, ai împușcături, și totul arată foarte bine, dar din păcate sunt așa de previzibile și lipsite de logică în decursul poveștii încât nu reușesc să-ți ridice nivelul de adrenalină. Să nu mai zic că majoritatea sunt așa de exaggerate încât îți vine să râzi, mai rău ca Rambo, Terminatorul, Die Hard și Matrix puse la un loc, și asta doar ca să arate cool.
Filmul ar fi trebuit aparent să aibă și o latură amuzantă, considerâd mica colecție de replici despre care am recunoscut că au fost scrise cu scopul de a face publicul să râdă. Au râs baieții de 11-12 ani din fața mea.
În concluzie, să nici nu vă gândiți să dați bani pe bilet. Dacă v-au plăcut precedentele seriei dar nu sunteți fani v-ați putea uita la el acasă când vă plactisiți, dar mai bine mai uitați-vă o dată la oricare din primele trei.

Friday, May 1, 2009

Taxi to the Dark Side

If after viewing this film you feel sickened, angry or simply uncomfortable at a visceral level, don’t worry, it only confirms that you are a sane human being.
In 2004 the pictures of the Abu Ghraib torture and mistreatment of Iraqi prisoners by U.S. soldiers hit the public, and after being reported on in nearly every country of the world, including a special report in TIME magazine, the American government was forced to admit to the facts and conduct an investigation. During these investigations another case came to the surface about a 22 year old taxi driver/farmer named Dilawar who in December 2002 was arrested on false charges, and taken to the Bagram prison where he was tortured until he died five days later, despite his interrogators/torturers later admitting they believed in his innocence.
This case is the spring-board for Alex Gibney’s documentary which won the Academy Award© in 2008. The film tries to understand how such a thing was possible, and explores what mechanisms allowed for such an action to take place.
The film’s serious tone and objective manner makes it more than a harsh critique on the Bush administration, and unlike other award winning documentaries presents a precise dissection of the events, with interviews of former soldiers and prisoners from the prisons and from former members of Bush’s staff.
A must see, but be warned because this taxi takes you not only to the dark side of war and current America, but to that of Human Nature itself, and the fare might be a bit of your peace of mind and trust in this world.