Pages

Monday, November 30, 2009

Poster: 2001: A Space Odyssey, Solaris

daca tot am vorbit de de "Moon" si de faptul ca a fost influentat de clasicii SF-ului sa vedem daca aceasta influenta s-a extins si asupra posterului, voi decideti:

2001: A Space Odyssey (1968)


Filmul a avut mai multe postere, dar acesta mi se pare ca a prins cel mai bine sentimentul filmului. Desi se numeste Odiseea Spatiala, posterul ne prezinta un urias ochi colorat ciudat in a carui pupila se distinge vaf silueta unui embrion. E prima expunere la substratul filozofic al filmului care exploreaza esenta de a fi om. Culoarea psihedelica a fost o miscare de marketing geniala, considerand ca la acea vreme cultura drogurilor era la varf, de tagline-ul "The Ultimate Trip" sa nici nu mai vorbim.


Solaris (1972)

Raspunsul rusilor la epopeea SF a lui Kubrick. Tarkovsky a regizat acest minunat film, drama existentiala, explorare filozofica. "Moon" mi se pare cel mai apropiat de acest film in privinta tensiunii, subtilitatii si a dramei.
Posterul e foarte simplist, seria de cercuri concentrice pe fundal negru, amintindu-ne atat de un element foarte stiintific, logic cat si de irisul uman, care vede lucrurile asa cum le doreste.

Sunday, November 29, 2009

Povestea de pe partea de vest, câini împăiaţi, stări alterate, zile de 25 de ore, şi iepuri animaţi acuzaţi pe nedrept

West Side Story (1961) Cristoase cât de gay poate fi filmul ăsta (şi nu mă refer “Brokeback Mountain” gay, filmul ăla avea doi tipi care se sodomizau reciproc, dar în afară de asta nu era deloc gay). Filmul ăsta e aşa de gay încât un tip pe nume Betty îmbrăcat în ciorapi, pantofi cu toc înalt şi un şal roz bon-bon ar zice: “God, this is gay! Whom are you trying to fool honey?”.
Da, eternul şi clasicul “West Side Story”, mama (sau tatăl travestit mai degrabă) a tuturor musicalurilor kitchoase, şi sursa a unui număr aşa de mare de parodii că probabil a putea încât ai putea probabil să refaci tot filmul numai din parodiile sale.
Pe scurt, Romeo şi Julieta sunt acum un american şi o portoricană în New York. Mă gândesc că cele două neamuri nu prea se înţeleg, iar băieţii adolescenţi din ambele grupe formează găşti care dansează balet şi cânta la unison, şi încearcă să intimideze gaşca opusă cu aceste talente. Urmează o serie de numere muzicale performate de personaje stereotipice slab creionate, o scurtă luptă cu cuţite în care cineva moare, mai mult dans şi muzică şi un final oarecum dezamăgitor.
OK, recunosc au fost vreo 2 momente amuzante, oarecum, dar în rest, umorul nu m-a făcut să zâmbesc, drama nu m-a mişcat şi acţiunea m-a plictisit.
Filmul ne-a dat nişte numere muzicale care le-am tot auzit („Tonight”, dacă îl auziţi îl ştiţi) printre care desigur „I feel pretty” (varianta Adam Sandler/Jack Nicholson pe care o ştiţi cu toţii e mult mai bună).
Dacă aveţi cumva curiozitatea să aflaţi de unde au pornit aceste faimoase cântece, ţineţi minte că aşa a murit pisica, adică şi-a spart singură timpanele şi şi-a scos ochii.

Straw Dogs (1971)
Întotdeauna am zis că anii ’70 au fost o perioadă minunată pentru cinematografie, îl avem pe Tarkovsky, Kubrick, Coppola, Scorsese, şi nişte tineri Al Pacino, De Niro, Jack Nicholson, Meryl Streep, Dustin Hoffman, John Cazale era încă în viaţă, tocmai ieşisem din supra-artismul anilor ’50-’60, kitschul anilor ’80-’90 era departe, filmele erau realiste dar artisitice, fără cenzuri inutile de la comisia pentru corectitudine politică.
A fost o perioadă bună, mai puţin pentru filmele britanice. Ok, exceptând cele două filme Monty Python. De ce toate filmele astea par a fi făcute de studenţi în primul an care încă nu au deprins bine meseria? La „Whicker Man” am înţeles oarecum, adică acolo funcţiona, dar la „Straw Dogs” de ce am impresia că ma uit la un film care ar fi putut fi genial, dar nu reuşeşte nici cum. Cinematografia e slabă, scenele care ar trebui să crească tensiunea sunt anoste, personajele neveridice, nimeni nu se comportă cum s-ar comporta un om normal în situaţia dată, iar actoria, pui mei, e Dustin Hoffman în rolul principal (deşi a recunoscut că a luat rolul doar pentru bani), nu e o actorie proastă, dar nu are loc nicicum să se dezvolte. Actoria ca şi toate elementele din film par a se sugruma reciproc.
Povestea pe scurt: un profesor de matematică american faca o vacanţă în satul natal englezesc al soţiei sale, pentru a putea munci în linişte. Dar nu sunt prea bine primiţi, doarece el e o mămâie, şi ea e probabil cea mai atractivă femeie din Anglia (ceea ce nu e greu) şi toţi sătenii vor să io tragă (ceea ce unii vor şi face), considerând că partea feminină a satului pare a fi formată din preadolescente şi femei trecute de 50 de ani. Urmează nişte dispute între toată lumea, ceva ce se vrea tensiune, personajul lui Hoffman umilindu-se mai departe singur fără vreun motiv, o scenă de nuditate aleatorie şi la final mor mulţi în mod sângeros.
Filmul a fost foarte controversat la lansare pentru violenţa extremă şi o scenă de viol ambiguuă. Povestea e bună, şi ar fi putut ieşi ceva excelent, dar nu e cazul. Printre puţinele ocazii în care chiar îmi doresc ca Hollywood să fi făcut un remake.

Altered States (1980) Un film bizar, despre un subiect bizar. Un psiholog face experimente despre conştiinţa umană folosind camere de depravare senzorială (izolate fonic şi vizual) şi droguri halucinogene (vezi LSD). După de descoperă un trip indian care au un ritual în care consumă o ciupercă cu efecte foarte puternice, el ia o probă şi o experimentează pe el însuşi. În timpul tripului, simte că ajunge într-o stare originară, iar după experiment observă că tripul l-a afectat atât fizic cât şi psihic. Obsedat de experiment, el se alienează de prieteni şi familie, şi se afundă în străfundurile necunoscute ale conştiinţei.
Filmul e debutul actoricesc a lui William Hurt şi Drew Barrymore. Deşi e puţin New Age, filmul reuşeşte să se menţină la un nivel serios în ciuda unor momente destul de absurde. Personajele sunt bine jucate, şi destul de aprofundate, iar relaţia lor şi subiectul filmului sunt destul de bine echilibrate. Efectele sunt uneori penibile, dar putem trece peste asta, iar scenele din tripuri sunt minunat psihedelice.

25th Hour (2002)
Deşi am tot văzut bucăţi din acest film, şi încă de pe atunci ştiam că îl voi iubi, abia de curând l-am văzut cap-coadă.
Un dealer de droguri este arestat şi condamnat la 7 ani de puşcărie, filmul îl urmăreşte în ultimele 24 de ore pe care le are de petrecut în libertate, şi pe care şi le împarte între iubită, tată, prieteni şi mafioţii pentru care a lucrat. O dramă dură, deloc kitchoasă, veridică, cu personaje bine aprofundate, regizat de Spike Lee şi un cast de vis: Edward Norton în rolul principal, şi Brian Cox, Rosario Dawson, Philip Seymour Hoffman, Anna Paquin în roluri secundare.
Nu zic mai multe. Urăsc să folosesc acest clişeu, dar: TREBUIE VĂZUT!
Filmul are două din cele mai bune monologuri din toate filmele pe care le-am văzut, unul îl postez aici:


Who framed Roger Rabbit (1988) Alt film pe care nu şti cum să îl iei. Într-o lume alternativă în care desenele animate trăiesc pe viu şi comunică cu oamenii, Roger Rabbit e un star al filmelor animate. Când cineva îi înscenează o crimă, el cere ajutorul unui detectiv ca să-şi cureţe numele şi să nu fie executat. Ai avea tendinţa să zici că e un film pentru copii, şi sunt cu siguranţă numeroase scene care i-ar încânta pe cei mici (cum ar fi singurele scene din istorie în care Bugs Bunny şi Mickey Mouse, respectiv Daffy Duck şi Donald Duck apar în acelaş cadru), dar filmul are şi numeroase scene care sunt potrivite mai degrabă pentru adulţi, aluzii sexuale, crime (de fapt filmul era interzis minorilor sub 13 ani la lansare). Filmul pendulează între seriosul unui film detectiv, chiar film noir, şi absurdul complet a la Looney Tunes. E un film destul de amuzant, şi care va încânta şi adulţii cu cameo-uri din partea lui Tweety, Elmer Fudd, mare parte din desenele din Fantasia şi alte desene Disney etc.
Filmul a fost produs de Spielberg şi regizat de Robert Zemeckis (pe care l-am întâlnit (aka servit) astă vară în Sibiu, ceea ce a fost ciudat), iar în rolurile principale îl avem pe Bob Hoskins şi pe Christopher Lloyd în rolul antagonistului.
Anecdotă irelevantă: după vizionarea filmului fiul cel mic a lui Hoskins nu a vorbit două săptămâni cu tatăl său deoarece nu i-a venit să creadă că acesta a lucrat cu Bugs Bunny si nu a venit o data cu el acasa sa-l prezinte fiului.

Poster: Moon

de curand am postat o recenzie la "Moon". Privind azi posterul mi-am dat seama cat de importante sunt pentru mine posterele filmelor, adica sincer, unele sunt piese de arta. Asa ca deschid o noua sectie pe blog, una in care postez (si poate chiar comentez) postere de film care ies in evidenta.
Si daca tot mi-a venit ideea de la "Moon", incep cu acesta.

Simplu, multistraturat, eficient, simbolist (ca si filmul):


PS: stiu ca e mic, faceti un click pe el si va aparea intr-o fereastra separata mai mare

Saturday, November 28, 2009

Nine: Trailer 2

al doilea trailer pt musicalul bazat pe filmul "8 1/2" a lui Fellini. Un regizor italian (Daniel-Day Lewis) se zbate cu lipsa de inspiratie si midlife crisis-ul si incearca sa echilibreze relatiile cu cele 7 femei din viata sa: sotia (Marion Cottilard), amanta (Penelop Cruz), muza (Nicole Kidman), o jurnalista americanca (Kate Hudson), o curva din copilaria sa (Fergie-da de la Black Eyed Peas, da stiu ca nu e o actrita, dar e un musical, si joaca o curva, nu, nu incerc sa o apar, nu cred ca va strica filmul, nu stiu noh nici io), designerul si confidentiara sa (Judi Dench) si mama sa (Sophia Loren).

Zack and Miri make a porno

An: 2008
Regie: Kevin Smith
Cu: Seth Rogen, Elizabeth Banks, Jason Mewes, Jeff Anderson
Limba: Engleză
Durata: 101 minute


Titlul a fost primul “Nu”, trailerul amintea de genul de comedii American Pie, deci al doilea “Nu”, iar al treilea a fost Seth Rogen; pur și simplu nu mi se pare un actor așa de bun, adică nu știe să joace decât loserul adorabil, ceea ce e drăguț, dar…
Cele trei “nu”-uri au fost aproape imediat anulate când am citit numele Kevin Smith la regizor. Asta schimba situația complet, dar am să revin la asta într-un articol mai lung (tot necitit ca ăla cu von Trier) despre el și filmele sale.
Pe scurt: Zack(Rogen, “Knocked-Up”, “Superbad”) și Miri (Banks, “Scrubs”, “Definitely, Maybe”) se cunosc din clasa întâi, locuiesc împreună, dar au o relație pur platonică pe care nici unul nu vrea să o complice. Nu au bani, rămân fără apă, curent, căldură și riscă să rămână fără apartament, așa că decid să facă singurul lucru logic, să facă un film porno. Adună o mică echipă și se apucă de treabă. Singura problemă o constituie faptul că își dau seama că relația nu este atât de platonică precum vroiau ei să creadă, și când își filmează scena, după cum o pune Zack „we wanted to fuck, and ended up to make love”. Lucrurile se complică când intervine mândria fiecăruia, frica de a nu pierde prietenia și scenele pe care le au cu ceilalți actori. Dacă finalul e happy sau nu, e ceva ce fanii lui Smith știu deja și fără să vadă filmul, iar cei care nu au auzit de el vor trebui să afle, pentru că filmul nu ar trebui ratat.
Geniul comedic a lui Smith („Clerks”, „Mallrats”, „Dogma”, „Jay and Silent Bob strike Back”) iese din nou la iveală prin îmbinarea a două tipuri de comedii. Dacă publicul român este în general mai deschis la tot felul de filme în mod nediscrimantoriu, în America discrepanța dintre „chick flicks” și „guy movies” e mai mare. Aici intervine Smith care combină neprevăzut cele două genuri. „Zack and Miri make a Porno” este cu siguranță cea mai romantică comedie care se poate face despre unii care fac un film pornografic. Umorul original și numeroasele referințe culturale nu lipsesc nici aici, astfel încât toate genurile de public să fie acoperite: glume romantice și emoții pentru fete, glume mai vulgare pentru băieți, și glume de care nu se vor prinde cu adevărat decât cei cu o cultură generală cât de cât largă.
Desigur momentele de female and male full-frontal-nudity, scenele sexuale foarte explicite(este interzis minorilor), și unele glume grafice șocant-vulgare, vor face ca unii oameni să fie indignați, dar nah, bețe în cur avem cu toții, iar dacă a unora sunt mai groase și mai lungi, nu îi putem condamna, nu?
Deci da, un film relaxant, amuzant și un pic emoționant, numa’ bun după o săptămână stresantă. Merge foarte bine și singur, și cu gagica (din mai multe motive) și la fel de bine cu gașca de prieteni beți și gălăgioși care caută senzații tari; nerecomandabil cu părinții, interzis cu bunicii.




plus: posterele filmului: originalul care a fost interzis, si cel care l-a inlocuit:

Original:



versiune 2:



pe un artist bun limitarile il duc la creativitate

Friday, November 27, 2009

Hunger

An: 2008
Regie: Steve McQueen
Cu: Michael Fassbender, Stuart Graham, Helena Bereen, Liam Cunningham
Durata: 96 min
Locație: Marea Britanie/Irlanda

1981, în Belfast „the Troubles”(evenimentele violente pornite de IRA, Armata Provizorie a Irlandei Republicane) durează de aproape 20 de ani, o grevă a foamei civilă a eșuat, însă nu și fără victime, guvernul lui Thatcher e ferm pe poziție în a-i considera pe membrii IRA teroriști, și în pușcării membrii arestați protestează pentru a primii statutul de „prizioneri politici”.
Filmul începe cu un bărbat scufundându-și mâna însânerată în apă rece. Apoi același bărbat, acasă, se pregătește-te de servici, se îmbracă în haine de polițist, iese în curte, verifică sub mașină să nu fie bombe, sub ochii soției care îl privește îngrijorată de la geam; abia după ce el va porni și va ieși din câmpul vizual va pleca ea de acolo.
Trecem la un tânăr irlandez care tocmai a fost închis. Refuză să poarte „uniforma unui criminal”, este scris pe o listă de pușcăriași care refuză să coopereze. Se dezbracă, i se dă o pătură, și este condus într-o celulă unde este un alt prizonier îmbrăcat doar cu o pătură (protestul păturilor). Pereții celulei sunt acoperiți cu excremente, iar prizionerii refuză să se spele, să se tundă și să se radă (protestul mizeriei). Urmărim viața lor în inchisoare. Protestele, bătăile pe care le primesc în timp ce sunt spălați și tunși în mod forțat, comunicările secrete cu soția/părinții/frații.
Nici cei doi prizioneri, nici gardianul de la început nu sunt personajele principale ale filmului. Personajul principal apare după vreo treime. Este Bob Sands, personaj bazat pe realitate. În urma eșuării protestelor, acesta conduce o grevă a foamei în pușcărie. Pentru ca greva să funcționeze mai bine, prizionerii încep refuzul de a mâncă câte unul la 2 săptămâni distanță. Sands este primul. 66 de zile mai târziu moare în pușcărie. În această perioadă a fost votat ca membru al parlamentului britanic.
Dacă prima parte prezintă violența pușcăriei, tratamentul inuman pe care îl primesc pușcăriașii, și inclusiv uciderea de către un civil a gardianului de la începutul filmului. A doua parte o ia la un pas mai domol.
Sands are o discuție cu preotul/prietenul său, în care îi explică că va urma greva. Acesta fiind convins că e sinucidere fără rost nu vrea să-l asculte. Scena conține o dublă continuă de 17 minute, record mondial. Cei doi actori repetau scena și de 15 ori pe zi.
Ultima parte a filmului este greva în sine. Dialogul lipsește aproape complet. Îl vedem pe Sands dispărând sub ochii noștrii. Actorul a urmat o ultradietă, nu prea diferită de cea a lui Christian Bale din „The Machinist”, iar transformarea dintr-un tânăr bine făcut într-un schelet fără vlagă este prins pe peliculă.
Finalul poetic nu îl pot descrie decât frumos. Filmat într-un aspect ratio de 2.35:1, culori fade, sunete diminuate, imaginea lui Sands bântuind conștientul. În ultimele momente acesta își amintește de tânăra adolescență când era un tânăr maratonist. Îl vedem pe băiatul de 12 ani care era el, antrenându-se într-o pădure. Pe măsură ce întunericul îl cuprinde se întoarce spre cameră gândindu-se să se întoarcă, dar nu șovăie mult și se adâncește în întuneric; moment în care imaginea se întoarce la chipul lui Sands, pe patul din pușcărie, abia decedat.
Filmul a generat controverse din cauza reprezentării unor oameni, considerați de mulți criminali și teroriști, ca și eroi sensibili și martiri. Cu toate acestea a câștigat Camera d’Or la Cannes. Ca român nu am înțeles unele aspecte ale filmului, nefiind decât vag familiar cu luptele din Irlanda, dar nu pot regreta că l-am văzut.


Thursday, November 26, 2009

De Niro vs. De Niro

În opoziție voi pune mai degrabă două din filmele lui, nu pe el împortiva sinelui. Filmele se numără printre cele mai apreciate ale sale, și sunt de mai la începutul carierei: “Deer Hunter” și “Raging Bull”.
Treaba e că, să fiu sincer, nu mi-a plăcut ‘dragul vânător’, în ciuda castului fenomenal(Robert De Niro, Meryl Streep, John Savage, debutul magnific a lui Christopher Walken, și mult prea devreme decedatul John Cazale); da, rușine să-mi fie, e un sacrilegiu. Dar sincer, filmul e exagerat, și deși are unele momente emoționante(adică finalul), sau șocante(de astfel de momente nu duce lipsă) este în general cam insipid. Poate că din punct de vedere fizic a fost cel mai extenuant rol a lui De Niro, și poate că scena de la spital a fost cea mai emoționantă din întreaga-i carieră, dar NU AM FOST IMPRESIONAT. Personajele nu sunt dezvoltate, acțiunea are noimă, dar firul acțiunii e slăbuț construit, iar dacă regizorul a vrut să transmită vreun mesaj Anti-Vietnam, precum Kubrick și Stone, îmi pare rău, nu l-am prins. Dar să rămânem la De Niro. Nu zic că nu a jucat bine, a jucat foarte bine rolul; însă nu prea a avut ce juca; personajul cam bate pasul pe loc; la început e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep (care e logodnica personajului lui Walken, care e cel mai bun prieten al personajului lui De Niro), la mijloc e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep, și la final, ca să vezi, e dur, rece, izolat și îndrăgostit de personajul lui Streep. Așa actori și nu îi folosești. Nu se exploatează tensiunea De Niro-Street-Walken; nu se prezintă evoluția lui Walken și Savage după spital, Cazale e aproape degeaba acolo, what the fuck man? Cică Meryl Streep a improvizat mare parte din replicile ei…care replici? Femeia aia a zis cumva ceva pe tot parcursul filmului?
Ideea e că De Niro a jucat bine un rol, care dacă ar fi fost jucat sec de un actor mediocru, nu prea ar fi făcut diferență pentru film.
Pe de altă parte avem “Raging Bull”, aici De Niro are loc să joace, aici De Niro e De Niro. Personajul e complex, un anti-erou, nu prea deștept dar care știe ce vrea. Începe furios, se îndrăgostește, este ros continuu de gelozie, ceea ce îl va face paranoic și îl va îndepărta de cei dragi, ajunge la vârf și decade într-o stare umilitoare.
Aici avem un De Niro sexy, cu bicepși și abdomene, și un De Niro mai gras decât îl vom mai vedea vreodată. Dar nu doar schimbările fizice sunt de remarcat, ci naturalețea personajului, care trece dintr-o extremă în altă în câteva secunde, de la furios la drăgăstos și dornic de iertare, de la mândru la plângând în hohote, de la mânie aproape nebunească la autocompătimire. Dar cel mai mult m-a impresionat e felul în care se face neplăcut publicului. Robin Williams a zis: “If you put Robert De Niro in a drier you get Al Pacino”, păi, nu te poți uita la film fără să-ți zboare gândul la “Scarface” și Tony Montana; ambii pornesc de jos, ambii ajung sus, pierd pe cei dragi în proces și apoi se prăbușesc. Atât Pacino cât și De Niro au construit personaje pe care să le urăști, însă cel din urmă a facut-o mai credibil, mai subtil, fără bani mulți, fără arme, fără vile, fără droguri, ci prin însuși felul lui de a fi. El chiar te face să crezi că ai nevoie de oameni ca el, ca să îi arăți cu degetul și să zici, “ăla e tipul rău!”. De aceea de la el și înveți ceva, și de aceea pe el îl și compătimești.

Wednesday, November 25, 2009

Moon (2009)

Regia: Duncan Jones
Cu: Sam Rockwell, Kevin Spacey
Gen: Psihologic/Dramă/SF
Durata: 97 min

Într-un viitor nu prea îndepărtat sursa principală de energie a pământenilor este radiaţia solară, care este colectată pe o bază lunară. Numărul de persoane a echipajului care se ocupă de această bază este: 1. Pentru o plată substanţială un singur om trebuie să petreacă câte trei ani pe baza lunară pentru a o opera, fiind acompaniat doar de computerul/robotul bazei GERTY.
La momentul începutului filmului îl urmărim pe Sam, actualul operator al bazei, care mai are două săptămâni din cei trei ani de petrecut pe bază. Dar lucruri ciudate încep să se întâmple, transmiterea mesajelor către pământ este aparent imposibilă, apariţii fantomatice bântuie prin bază, iar când este întrebat GERTY neagă sau schimbă subiectul (într-un mod foarte reminiscient de un oarecare HAL 9000). Sam are un accident în afara bazei şi se pregăteşte să moară, dar în curând îl vedem iar în bază, puţin buimac, dar fără nici o vătămare, şi dornic să-şi înceapă cei trei ani de operaţie a bazei...stai! Ce? Aflaţi singuri.
Pe de o parte filmul pare a pastişa bucăţi din clasici genului SF psihologic, singurătatea, ameninţarea iminentă, robotul ambiguu din „2001: A Space Odissey”, fantomele minţii, tensiunea psihologică, dubiul lucidităţii din „Solarys”, claustrofobia din „Alien”, ba chiar regăsim câteva elemente BigBrotheriene (atât din cartea lui Orwell, cât şi din emisiune). Pe de altă parte filmul e original şi de sine stătător, da, are câte un mic tribute la adresa acelor filme, şi fură câteva elemente de la ele, dar o face elegant, şi le reciclează cu o artistică de înalt nivel. Un SF care este mai mult dramă psihologică intensă, cu o uşoară nuanţă de thriller. Un film de idei despre a trăi (nu despre viaţă însă), despre a muri (nu despre moarte), despre sacrificiu, despre etică.
Filmul a fost conceput special pentru Sam Rockwell, un actor care în ultimii ani şi-a demonstrat tot mai mult talentul şi versatilitatea, şi care se descurcă de minune în dedublarea propriului personaj, iar robotul GERTY a cărui voce este dublată de Kevin Spacey oferă şi el câteva momente dramatice şi semiumoristice, chiar dacă singurele expresii faciale sunt emoticonuri (ceea ce pentru generaţia messenger cred că e de ajuns)
Un film care te va păcăli să crezi că şti despre ce e vorba şi ce urmează, dar care îţi va demonstra pe parcurs că are mult mai multe de oferit decât pare.


Thursday, November 19, 2009

Synecdoche, New York (2009)

Deşi am văzut filmul ăsta de două ori î mai, şi este, pentru mine, unul din cele mai bune filme ale anului (sigh, da, mai bun chiar decât Parnassuss, sorry Terry) nu am scris despre el, şi motivele pentru această omisie îmi sunt şi mie necunoscute. Poate pentru că imediat după ce l-am văzut am fost prea răvăşit (despre “Antichrist” tot nu sunt pregătit să scriu), şi după aia am uitat.
Dar să o luăm de la început, aţi auzit de Charlie Kaufman? Dar de “Being John Malkovich” şi “Eternal Sunshine of the Spotless Mind” aţi auzit? Eh bine, Charlie Kaufman este omul care a scris scenariul original al acestor filme, plus scenariul pentru mai puţin cunoscutul “Human Nature”, şi adaptarea scenariilor pentru “Confessions of a Dangerous Mind” şi “Adaptation”. Toate filmele sale explorează mintea umană, angstul de a trăi în societatea contemporană, psihologia şi filozofia. Şi toate, mai puţin “Confessions…” au fost complet originale şi revoluţionare în materie de gen cinematografic. Hollywood-ul şi lumea a fost luată pe nepregătite de mintea ciudată şi sclipitoare a lui Charlie Kaufman.
“Synecdoche, New York” nu este doar un film scris de Kaufman dar este şi debutul său regizoral.
Un regizor, Caden Cotard, primeşte o bursă nelimitată pentru a-şi pune în scenă capodopera, găsind o hală imensă, el decide să pună în scenă viaţă, realitatea, fără să lase afară nimic. Dar proiectul se întinde pe o perioadă lungă, timp în care viaţa şi sănătatea se alterează tot mai mult. Mai multe nu vă spun despre acţiune, va trebui să vedeţii singuri. Vă spun că este un film la fel de ambiţios ca şi piesa pe care Cotard încearcă să o pună în scena. Filmul are aceeaşi combinaţie improbabilă între umor şi dramatism, un umor nu care te face să râzi în hohote, cit e face să zâmbeşti stingher pentru că te pune faţă în faţă cu absurdul vieţii. Un film despre viaţă, scopul ei, mortalitate, geniu creator, fericire, simplitate, complexitate, măreţia nemăsurabilă a vieţii, şi importanţă minusculelor detalii care o compun.
Pe lângă un scenariu original şi o regie minunat executată, film se bucură de nişte actori pe măsură, Phillip Seymour Hoffman (premiul Oscar pentru “Capote”) în rolul principal, şi în roluri secundare un set de actriţe minunate, dublu nominalizate la Oscar, Catherine Keener (“Being John Malkovich”), Michelle Williams (“Brokeback Mountain”), Samantha Morton (“Control”), Emily Watson (“Breaking the Waves”) plus dublu laureata Dianne Wiest ("Edward Scissorhands") şi Jennifer Jason Leigh.
Un film măreţ dar surprinzător de intim, o călătorie necruţătoare prin angstul tuturor de a nu părăsi viaţa fără a contribui cu ceva.


Thursday, November 5, 2009

Trailer: The Box, The Collapse and The Prince of Persia

Primul trailer vine de la un film regizat de tipul care a regizat "Donnie Darko", deci putem presupune ca va fi interesant si subtext pseudofilozofic. Joaca Cameron Diaz, James Marsden si Frank Langella:



Al doilea trailer este de la un documentar gen "Zeitgeist" sau Michael Moore, doar ca de data asta nu e plin de prostii (Zeitgeist) si nu simte nevoie de sarcasme si dramatisme vrednice de o teena-age drama queen (Moore):



Ultimul e inca o punere pe ecran a unui joc de calculator, doar ca data asta arata destul de bine. Cu Ben Kingsley si Jake Gyllenhaal (care a fost in "Donnie Darko", ar trebui sa scriu un articol despre Donnie Darko):

Wednesday, November 4, 2009

Thirst (2009)

Un preot catolic se supune voluntar unui experiment în urma căruia este infectat cu un virus ucigător pentru a găsi un vaccin pentru acesta. Ca şi ceilalţi voluntari ai experimentului el decedează, dar reînvie în mod miraculos după câteva zeci de secunde. Aparent vindecat de virus el este văzut ca un sfânt, ipostază care îl readuce în viaţa unui fost prieten, acum ipohondru, care trăieşte cu mama şi soţia sa.
În curând preotul observă că reînvierea nu a fost un miracol ci un blestem, căci a fost transformat în vampir. Nu poate ieşi în timpul zilei, simţurile şi puterile i s-au înzecit, dar la fel şi poftele, iar cele mai puternice sunt cea pentru sânge proaspăt şi pentru soţia prietenului său cu care începe o relaţie.
Regizat şi conceput de Chan-wook Park care a regizat filmul „OldBoy” despre care am vorbit nu demult, filmul a câştigat premiul juriului la Cannes anul acesta. Vrând să aducă o nouă lumină asupra genului de vampiri, Park a adaptat romanul „Thèrése Marquin” a lui Émile Zola, despre un bărbat care se îndrăgosteşte de soţia celui mai bun prieten al său, şi l-a sucit, a adăugat preotul şi vampir şi a scos acest film minunat.
Filmul nu e de groază, deşi nu duce lipsă de scene înfiorătoare, ba chiar are câteva scene de umor (negru se înţelege), ci este o dramă compusă din mai multe drame: preotul dedicat care brusc se trezeşte plin de patimi, femeia abuzată de familie, trădare, adulter, iertare. Filmul ia turnuri noi când crezi că totul este deja explorat, te surprinde din nou şi din nou.
Ca şi „OldBoy” filmul a reluat şi transformat genul pe care se bazează, povestea fiind filtrată prin filozofia şi valorile Orientale, totul prezentat prin nişte imagini de o puternică estetică, a frumosului, urâtului, greţosului etc.
Şi ca şi „OldBoy” deja se plănuieşte un remake a la Hollywood.  Prindeţi originalul cât puteţi.

Tuesday, November 3, 2009

Trailer: Avatar, noul film a lui James Cameron

De cate ori ma uit la trailerele acestui film ma gandesc ca da, arata epic si are niste efecte minunate, povestea pare interesanta,si pare in general un film pe care as vrea sa-l vad. Ceea ce nu inteleg de ce este marketat ca filmul care va schimba era cinematografica pentru intotdeauna. Ca sa intelegeti, filmul e complet CGI (actorii care arata perfect reali sunt facuti pe calculator), filmul va putea fi vizionat 3D ceea ce devine o moda cam enervanta (am vazut vreo 2 filme 3D dar nu am ramas impresionat), dar cica va fi un 3D complet nou si revolutionar, s-au inventat camere si tehnologii noi pentru a face filmul. Da, filmul va fi un nou pas in felul in care se fac filmele, din punct de vedere tehnologic, asa cum a fost "Citizen Kane" in ani '40, "Star Wars" la fine de anii '70, "Jurassic Park" si "Toy Story" in ani '90 si "Lord of The Rings" in deceniul acesta, si da va fi unul din cele mai de succes filme ale anului (anilor, sa nu uitam de "Titanic"), ceea ce nu sunt de acord e ca filmul va avea acelasi impact ca si trecerea de la filme mute la cele cu sunet (ceea ce inca consider partial a fost o mare pierdere). Acelasi lucru s-a spus si despre "Final Fantasy", mai tineti minte acel film, eu de abia.
Dar nu va mai retin, aici e trailerul, si dupa premiera va voi spune daca e ceva de el: