Cum reuşesc în ultima vreme să dau tot de bio-picuri? Şi mai mult, cum reuşesc să dau de bio-picuri bune? Chiar foarte bune?
Filmul priveşte viaţa lui Tony Wilson din Manchester...de care probabil majoritatea dintre voi nu aţi auzit. El e tipul care a înfiinţat Factory Records...de care din nou cel mai probabil nu aţi auzit.
Hai să o luăm altfel; fiecare perioadă din ultimul secol a avut un curent care a definit-o, şi câteva trupe care au fost fruntaşele acelui curent (şi aici excludem muzica de entertainment, aka Pop-ul, rock comercial, hip-hop (nu şi rap) etc). În anii ’60 i-am avut pe Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, Led Zeppelin, hai poate Jefferson Airplane, ani ’70 The Doors, Bee Gees, Pink Floyd, The Clash, The Sex Pistols (poate nu e cea mai bună muzică, dar aceştia reprezintă mişcările culturale şi curentele din acea vreme), anii ’90 Nirvana, Radiohead, Red Hot Chilli Peppers, Metallica chiar. Noh, anii ’80 au fost anii Mtv, o explozie de muzică comercială, kitsch, hair-metal, Madonna, Milli Vanilli, Vanilla Ice etc, dar muzica necomercială, pe care comunitatea artistică a luat-o in brate era alta, şi cel puţin la vest de garda de fier, un rol major în acea muzică l-a jucat Manchester, oraş industrial englezesc, gri şi şters, dar în care un bărbat a decis să creeze un centru renascentis muzical. Acel bărbat a fost Tony Wilson. Şi de la al său Factory Records au pornit Joy Division care apoi au devenit New Order (care rămân cunoscuţi şi azi), plus Happy Mondays, A Certain Ratio şi altele, şi chiar dacă multe nu au rămas la fel de apreciate şi azi ca şi trupe din alte decenii, importanţa şi influenţa lor în istoria muzicii contemporane e de necontestat. Iar în anii ’90 de aici au pornit mişcările de Acid House şi cultura Rave. Da, aici a fost primele Rave-uri, când nu conta artistul care a scris muzica, ci DJ-ul, aceste devenind acum artist.
Filmul nu e atât despre Tony cât despre această întreagă istorie. În rolul principal îl avem pe Steve Coogan, care joacă minunat, iar în roluri secundare actori mai puţin cunoscuţi dar la fel de buni, cu excepţia notabilă a lui Andy Serkis, care joacă producătorul muzical genial dar excentric Martin Hannet.
Evenimentele e drept sunt cam luate cu repeziciune, pentru a le putea acoperi pe toate, dar rămâne feelingul şi atmosfera, şi personajele sunt complet deromanticizate; „Control” a lui Andrei Corbjin pare o lăbăreală poetică pe lângă acest film; nu că acela nu ar fi un film veridic, dar aici ni se reaminteşte că Ian Curtis nu era doar o figură tragică, un poet/profet al unui viitor sumbru, ci era un tip cu umor, dur, şi că Joy Division a început ca şi post-punk inspirat de Sex Pistols, şi că neo-nazişti erau deseori prin public.
Pelicula are un stil alert, colorat, amuzant, care reflectă acele timpuri, actorii se întorc des spre cameră să discute cu publicul, până şi personajele care sunt portretizate în film de actori apar şi ca ele însele în cameo-uri şi comentează evenimentele.
E un film necesar tuturor celor care iubesc muzica cu substrat, şi după ce l-aţi văzut veţi regreta că filmul a ieşit de opt ani şi abia acum aţi aflat de el.
PS: imi cer scuze pentru omisia multor trupe din diverse decenii. nu zic ca cele insiruite de mine fac lista batuta in cuie, era doar de idee
No comments:
Post a Comment