Medium-metraje. Două

Pentru că nici un film mai lung de 15 (hai 20) de minute după părerea mea nu mai e scurt-metraj. Când filmul e jumătate dintr-un lung-metraj, numai scurt nu e. Dar asta nu are relevanţă prea mare cu articolul, e doar ceva care mă enerva de ceva vreme. (mai precis de când am văzut un aşa zis scurt-metraj intitulat „Nu te supăra dar...” care a durat ceva peste 40 de min şi aproape mi-a stricat Scurtmetrajele Româneşti de la TIFF).

Anyway, primul din cele două medium-metraje pe care le-am văzut de curând este „The Hunt for Gollum” film care a luat prin surprindere multă lume prin 2009. Filmul e un fel de prequel la „The Fellowship of the Ring” în care Aragorn îl caută pe Gollum pentru a afla ce ştie despre Inel şi înainte ca duşmanul să ajungă la el.
De ce a luat filmul lumea prin surprindere? Simplu, e un film cu buget extra-redus făcut de fani, doar că e chiar bun. Drept e că povestea nu prea e poveste, ci mai degrabă o extensie a filmului şi că trebuie să fi văzut trilogia ca să înţelegi despre ce e vorba, dar hei, din câte ţin eu minte destul de multă lume a văzut filmele lui Jackson, şi oricât aţi nega, v-au plăcut. Dar să revenim...
Era o vreme când fan-fiction însemna adolescenţi frustraţi „publicând” pe forumuri propriile variante ale aventurilor lui Luke Skywalker, Ellen Ripley şi desigur variante mult mai cool şi de, gen, o mie de ori mai bine scrise ale lui Harry Potter (care acum se foloseşte de puterile sale pentru a bang-ui gagici şi alte chestii pe care autorii nu le vor face niciodata). (pauză de vomă induse de vagile amintiri ale celor 5 rânduri de fan-fiction pe care le-am citit)
Dar acest film a demonstrat că se poate face şi fan-fiction bun. De exemplu dacă nu scrii tu povestea ci te bazezi pe scrierile consacrate ale altcuiva. Desigur, neavând buget efectele CGI sunt slabe (îmi amintesc de Alien³), şi costumele unor orci din fundal sunt cam improvizaţionale, dar în rest...orcii principali arată ca şi în film, iar mare parte e filmat prin păduri fără nevoie de efecte speciale. Filmul nu are acel feel de film de amatori pe care îl au alte filme, chiar dacă este, şi se apropie foarte tare de atmosfera originalelor. Dar punctul cel mai tare e actoria, tipul care îl joacă pe Aragorn e minunat, nu doar îl imită pe Viggo Mortensen, ci îi surprinde perfect intensitatea liniştită pe care acesta a dat-o lui Aragorn. După primele 5 secunde nu mi-a mai trecut prin cap că ar fi alt Aragorn decât cel pe care îl ştiu.
Recunosc că e un film în mare parte pentru fani, care chiar ar trebui să îl vadă, dar e o experienţă plăcută (de 40 de minute) pentru oricine a văzut originalele.

Îl găsiţi aici:


Celălalt film unul din primele filme ale unui tânăr regizor care prin anii ’80 încerca să arate lumii viziunea sa întunecată dar plină de umor, nu ştiu dacă aţi auzit de el dar îl cheamă Tim Burton, iar filmul de vreo 30 de minute se numeşte „Frankenweenie”.
Un băieţel de vreo 9 ani adoră să facă filme horror amatoriale (could that be a self-reference Mr. Burton), şi mai ales dacă câinele său poate juca în ele. Câinele însă moare lovit de o maşină. Dar băiatul nu se lasă bătut şi încearcă să resusciteze câinele folosind fulgere, ceea ce îi reuşeşte. Dar în curând tot oraşul e speriat de câinele-zombie, şi da este o scenă cu o mulţime furioase fugărindu-l cu torţe (vezi lanterne).
Filmul a fost comandat de Disney, dar au hotărât că e prea înfricoşător pentru copii aşa că l-au concediat pe Burton, care a mers să facă „Batman”, numa’ de-al dracului. Spre norocul nostru filmul a reapărut ca şi un extra pe dvd-uri. Şi îl putem vedea pe youtube.
Fiind gândit pentru copii filmul e puţin absurd, dar într-un mod burtonesc minunat. Iar unele referinţe la filmele vechi de groază sunt absolut delicioase. Un film amuzant cu actori precum Shelley Duvall („The Shining”) şi Daniel Stern (Marv din „Home Alone”), dar tânărul actor principal îi face pe ambii să pară amatori.
Un film amuzant care momentan este în pre-producţie să devină lung-metraj.