Pages

Monday, January 17, 2011

127 Hours

dragii mei, stiu ca am lipsit cateva luni, imi pare rau. dar acum m-am intors si promit sa ma mai uit la cate un film, sau va mai zic de cate un poster si mai am cateva idei.

intre timp am fost cooptat ca si recenzor de site-ul de coolhunting (my guess is as good as yours) raluk.ro care face recenzii la restaurante si localuri din bucuresti si la filme, carti si muzica.

nu am din pacate timp sa fac cate doua recenzii, unul pentru blog si unul pt site, asa ca cele care le scriu pt ei le pun link aici. (in afara de formatul necesar am libertate deplina si o limita generoasa de cuvinte, deci nu as fi scris aici mult mai mult decat acolo).

Voi continua insa sa postez aici recenzii si critica la filmele care nu le fac pentru site, la seriale, piese de teatru chiar si carti, postere (ca noh, kolcs sees all these things) si ce oi mai gasi.

Sper sa fie un an bun for viewing.

A doua recenzie de pe raluk.ro:

127 Hours a lui Danny Boyle.

Tuesday, January 11, 2011

Pisica Albastrã –muzicalul sibian?


Nu, într-un muzical piesele muzicale sunt scrise pentru spectacol (exceptând “Moulin Rouge” desigur) şi sunt bine legate de poveste, participând la progresul acesteia sau colorând personajele.
În “Pisica Albastrã”, one woman show-ul care e prima premierã din 2011 a Teatrului Naţional Radu Stanca, Sibiu, avem o piesã de teatru fragmentatã în care din când în când unicul personaj se opreşte din ce face/povesteşte pentru a cânta câte o melodie, care mai degrabã rezumã sentimental a ceea ce s-a întâmplat în ultimul fragment decât sã ne ducã în urmãtorul.
Piesa începe cu personajul principal, Pisica Albastrã, o cântãreaţã crescutã la circ, pe patul de moarte, lucru pe care îl ştim deoarece patul e alb, o perfuzie atârnã de un suport, şi ecranul unei aparat EKG de monitorizare a bãtãilor inimii este proiectat pe ecran, arãtând faimoasa trecere de la bãtãie de inimã la linie continua (acompaniatã desigur de biiiiiipul inconfundabil).
Aici piesa ne uimeşte cu ceea ce trebuie sã fie cel mai inovativ mod de a porni un fir narativ: personajul îşi retrãieşte viaţa în clipa morţii. Mai bine spus, nu îşi retrãieşte viaţa, ci se scoalã din pat şi începe sã-şi povesteascã trista istorie. Slavã domnului cã întâmplãtor era şi un public în faţa ei, cãci ce ar fi mai îngrozitor decât sã te trezeşti din patul morţii pentru a-ţi povesti viaţa şi sã nu fie un public de teatru în camera ta de spital?
Textul scris de poetul/actorul Emil Cãtãlin Neghinã, pare a fi de-alungul liniilor trasate de “Un Tramvai Numit Popescu” dupã opera lui Cristian Popescu şi “De ce fierbe copilul în mãmãligã” de Aglaja Veteranyi, lipsindu-i însã tramvaiul, mãmãliga, Popescu şi Veteranyi, rãmânând doar copilul; o fetiţã parasitã de pãrinţi, crescutã la circ de o bunicã acrobatã şi violentã.
Textul prezintã viaţa personajului cu o serie de detalii meticulous gândite şi introduse, dar care totuşi nu reuşesc sã convingã. Dacã în “Tramvai…” poeziile povesteau copilãria şi viaţa autorului şi “…Mãmãligã…” a fost scris de cineva care chiar a trait în circ, aici avem o biografie a unui circar scrisã de cineva care cel mai probabil nu a vãzut circul decât din scaunul de spectator. Detaliile nu lipsesc, dar nu creeazã o imagine pe care nu şi-o imagineazã oricum oricine.
Povestea evocã, sau încearcã, viaţa tuturor artiştilor, sacrifiile fãcute, renunţarea la bucuriile unei vieţi obişnuite, dar pare sã evite faptul cã nu toţi artiştii duc vieti triste şi singuratice şi nu toţi au avut copilãrii neplãcute. Monocromie care se aplicã de altfel tuturor personajelor şi întâmplãrilor.
Regia are momente în general bune dar şi unele proaste, mai ales cele bazate pe principiul: dacã nu e clar înseamnã cã e interpretabil.
Scena e simplu decoratã: un pat, bagaje, un ecran şi microfoane, ceea ce funţioneazã cu proiectul oricum minimalist. Imagini video acompaniezã piesa pe tot parcursul, dublând ceea ce e povestit de personaj, dar neadãugând nimic în plus decât ceva la care sã se mai uite publicul.
Elementul fãrã reproş rãmâne însã Gabriela Neagu. Ea transformã un spectacol care ar fi cãzut uşor în absurd, într-unul care nu te face sã fii constant cu ochii pe ceas. Melodiile le-a interpretat cu vocea minunatã de care a dat dovadã şi în “C’est la vie”, chiar dacã în limba englezã nu întotdeauna ieşeau cuvintele prea clare. Melodiile mai deveneau obositoare în desfãşurarea piesei, deşi selecţia a fost excelentã (Enrico Caruso, Edith Piaf, Jacques Brel, Elvis Presley, Dalida, Ella Fitzgerald, Janis Joplin, Yves Montant, Mahalya Jackson şi Miles Davis), fiind prea dese uneori.
Dar oricât de bunã ar fi, e greu sã iei în serios o actriţã pe la 45 de ani care se scãlãmbãie ca o puştoaicã de 16 ani, vrãnd sã parã seducãtoare, echilibrul între ce se spune şi ce se aratã putând mai calibrat.
Meritã piesa vãzutã? Ca orice piesã de la Radu Stanca, da. Dar nu de orice public, şi probabil nu mai mult de o datã. Dacã preferaţi piese din categoria: “O noapte furtunoasã”, “Gaiţele” “Omul care a vãzut moartea”, nu e piesa pentru dumneavoastrã.
Un text care demonstreazã cã nu degeaba se spune: Show, Don’t Tell!, o regie eficientã dar care nu prea iese în evidenţã şi o actriţã talentatã care încearcã sã ducã pe umeri un întreg spectacol (şi nu cã nu ar putea), dar uneori se mai pierde şi ea sub greutate; “Pisica Albastrã” nu a fost experienţa elevatoare pe care am ajuns sã o aştept de la Radu Stanca, dar nici pe departe o pierdere de timp.
Urmãtoare reprezentaţie pe 20 Ianuarie 2011.

TRON: Legacy (recenzie mea pe raluk.ro)

TRON: Legacy – uneori sa placa ochiului ajunge

Tuesday, January 4, 2011

The Way Back - 2010

“Şapte bărbaţi reuşesc să scape dintr-un gulag Siberian în mijlocul celui de-al Doilea Război Mondial, iar pentru a ajunge la libertate trebuie să străbată 4000 km de sălbăticiune. Bazat pe o întâmplare reală.”
Atât e nevoie să aud ca să mă cuprindă fiori de groază la cât de oribil trebuie să fie filmul. URĂSC filmele de supravieţuire bazate pe întâmplări reale. Fie că e vorba de un tren scăpat de sub control care trebuie oprit printr-o serie de explozii şi scene de super-acţiune de către duo-ul nepotrivit de muncitori, unul tânar şi nebunatic, celălalt la trei zile de pensionare şi cinic; sau de grupul de pescari care trebuie să înfrunte furtuna secolului, sau familia prinsă pe un vapor răsturnat.
Nu pot să suport aceste filme. Drama e exagerată la fiecare pas, personajele sunt stereotipice, acţiunea e previzibilă; după o serie continuă de hopuri din ce în ce mai dificile care pune la încercare curajul şi încrederea reciprocă a personajelor toţi sunt bine, mai puţin personajul negativ (uneori, alteori a învăţat o lecţie despre umanitate) şi acel singur personaj care nu a avut voinţa de supravieţuire şi se tot văita ca va muri (şi moare). Prietenii se leagă, divorţuri se anulează, copii alienaţi îşi amintesc că îşi iubesc părinţii, buhuhuhu, ce frumos şi dramatic. Împuşcaţi-vă!
De ce atunci am fost să văd “The Way Back”? Care avea toate ingredientele necesare pentru a produce acest gen de fiori. În primul rând trailerul. Deşi producătorii s-au chinuit rău de tot să facă să pară că filmul e clasicul survival-movie, am văzut prin mascarada lor şi am bănuit că acesta are mai multe de oferit.
Apoi regizorul, care nu e nici Michael Bay, nici Roland Emmerich, nici Wolfgang Peterson sau nici un alt zeu al satisfacerii maselor. E Peter Weir, a cărui filme includ “The Truman Show” şi “The Dead Poets Society”. În plus nu a mai scos un film de 6 ani, şi deşi nu îmi place să generalizez (glumesc, îmi place la nebunie, ca şi vouă de altfel, chiar dacă nu vreţi să recunoaşteţi ipocriţilor; stereotyping works dammit!), munca celor care fac filme rare şi puţine e de obicei de calitate superioară (ex: Kubrick, Tarkovsky, Lynch, Daniel-Day Lewis etc).
Şi dreptate am avut. Filmul nu petrece jumătate de oră cu scene calme să îndrăgim personajele, apoi aruncă un eveniment care declanşează o călătorie plină de momente de acţiune şi suspans alterate cu scene de umor şi dramă. Pelicula sare direct în apa rece. Polonezul Janosz (Jim Sturgess) este trădat de soţia sa KGB-ului după ce fusese torturată. Nevinovat, e trimis în Siberia, de unde îşi plănuieşte imediat evadarea. Fără mult tam-tam, într-o noapte furtunoasă scapă cu un veteran american (Ed Harris) un criminal obişnuit (Colin Farrel) şi încă patru prieteni (printre care unul jucat de Dragoş Bucur, pe care admit că nu l-am recunoscut tot filmul).
Drama e subjucată. Filmul nu ia nici unul din drumurile aşteptate, personajele nu înfruntă urşi şi soldaţi inamici; nici între ei nu se ceartă, ne creează comploturi, nu apar secrete ascunse care scutură încrederea. Sunt doar nişte oameni hotărâţi, care trec prin iarnă, munţi, deşert, arşită, foame, sete etc. Nimic nu e supradramatizat, şi asta e frumuseţea sa. Filmul te prinde şi te ţine prin regia excelentă şi actoria subtilă (nota zece pentru faptul că nu e exploatat statutul de star al unilor actori, aceştia fiind oricum de nerecunoscut; Ed Harris e tăcut, Colin Farrel are un rol secundar fără mult timp pe ecran, şi funcţionează perfect, Mark Strong trece aproape neobservat, Saoirse Ronan e minunată iar Jim Sturgess reuşeşte să ducă rolul principal şi cel mai complex).
Nu e de nota zece. E puţin mai lung decât poate am vrea, şi uneori devine puţin plictisitor, dar rar. Un film mare plin de momente micuţe.


Monday, January 3, 2011

TRON: LEGACY

Pe scurt: dacã acum un an cineva s-ar fi întrebat cum ar arãta TRON dacã ar fi refãcut, probabil fix asta s-ar aştepta sã vadã.

Esenţa e aceeaşi. Hacker e tras în lumea virtualã a programelor de calculator. Hacker aflã cã are un duşman tiranic puternic pe care trebuie sã-l învingã. Lupte gladiatoriale cu discuri luminoase. Curse spectaculoase cu motociclete virtuale care lasã în urmã ziduri de luminã fatale. Confruntare finalã puţin tãrãgãnatã. Happy ending. Toate fãcute cu tehnologia vizualã de ultimã orã.

Producãtorii au ştiut bine formula de aur pentru continuãri: fã exact aceeaşi chestie, dar diferit.
Diferenţa în cazul de faţã e cã fiecare aspect e adus la nivelul anului 2010: tehnologia e mult mai avansatã, povestea e mai bine scrisã, personajele mai conturate (mai aruncã un 3D, un product placement nesimţit şi o aluzie la Steve Jobs şi filmul e la curent cu lumea actualã. Ah şi desigur: GAGICI).

Povestea îl urmãreşte pe Sam Flynn, fiul personajului principal din primul film, refuzând sã-şi accepte moştenirea lãsatã de tatãl dispãrut ani în urmã. Dar clasicul mentor-ghid apare în joc, şi Sam se trezeşte digitalizat (ceea ce aici înseamnã mai mult de cât a avea cont facebook şi twitter).

Sam nu are nici pe departe carisma pe care a avut-o tatãl sãu în primul film (o fi actorul) dar atrage totuşi simpatia publicului, probabil din cauza cã povestea sa e explicatã în mai mult de douã replici. O expansiune de detaliu scriitoricesc notabil pe tot parcursul filmului de altfel; pe lângã numãrul mai mare de personaje, mult mai colorate (Michael Sheen a salvat filmul de la un mijloc şi plictisitor pe lângã previzibil, ceea ce a rãmas) pelicula are şi un plot mai complex decât “io bun, tu rãu, hai ne batem”.

O altã îmbunãtãţire e explicaţia mai elaboratã data lumii virtuale şi a regulilor ei, pare a fi un Univers mai credibil decât a fost în primul film, deşi nu s-a scãpat complet de sindromul “???”:
‘E o rasã de programe autocreatã a cãrei ADN va salva lumea iar duşmanul a vrut sã îi ucidã’ De ce? Cum? Ha? Sã nu mai zicem de schimbarea de atitudine a diverselor personaje pe care nu o voi dezvãlui aici. ‘Sunt bun, sunt rãu, sunt rãu, ba bun, glumeam, mori!’

Dar sã trecem la partea cea mai importantã, efectul filmului asupra simţurilor.

Din punct de vedere optic filmul este întradevãr o delectare. De la culorile minimaliste pe baza de negru, alb, roşu şi albastru, efectul rece ca de neon la peisajele lumii supratehnologizate, totul e ingenious creat pentru a oferi o esteticã electronicã futuristicã (vezi Apple peste 50 de ani). 3D-ul nu e suprafolosit, ascuţind şi adâncind pentru privitor alertele scene de acţiune, fie fizice sau motorizate.

Printre puţinele defecte numãrându-se faţa întineritã a lui Jeff Bridges care arãta nu mult mai realã sau naturalã decât oricare faţã din “Polar Express”.

Şi auditiv filmul are multe de oferit, soundtrackul fiind compus de duo-ul francez Daft Punk (care au şi un cameo în rol de DJ). Muzica variazã de la un tehno-pop la mişcãri mai lente de Philip Glass meets Kraftwerk. (mai puţin lãudabil a fost acel bas adânc care e la modã acum în filme de acţiune: Dark Knight, Shutter Island, Inception).

Deşi probabil nu va deveni filmul cult care a devenit predecesorul sãu, avem de-a face cu unul din cele mai bune SF-uri din ultimii ani, şi chiar dacã nu oferã o profunzime dramaticã sau filozoficã, sau o criticã/satirã a societãţii, e o experienţã alertã fãrã momente de plictisealã.
Întrebarea care rãmãne este dacã peste 28 de ani filmul va pãrea la fel de nostalgic şi cu efecte la fel de penibile şi neconvingãtoare precum pare primul acum?