Pisica Albastrã –muzicalul sibian?

Nu, într-un muzical piesele muzicale sunt scrise pentru spectacol (exceptând “Moulin Rouge” desigur) şi sunt bine legate de poveste, participând la progresul acesteia sau colorând personajele.
În “Pisica Albastrã”, one woman show-ul care e prima premierã din 2011 a Teatrului Naţional Radu Stanca, Sibiu, avem o piesã de teatru fragmentatã în care din când în când unicul personaj se opreşte din ce face/povesteşte pentru a cânta câte o melodie, care mai degrabã rezumã sentimental a ceea ce s-a întâmplat în ultimul fragment decât sã ne ducã în urmãtorul.
Piesa începe cu personajul principal, Pisica Albastrã, o cântãreaţã crescutã la circ, pe patul de moarte, lucru pe care îl ştim deoarece patul e alb, o perfuzie atârnã de un suport, şi ecranul unei aparat EKG de monitorizare a bãtãilor inimii este proiectat pe ecran, arãtând faimoasa trecere de la bãtãie de inimã la linie continua (acompaniatã desigur de biiiiiipul inconfundabil).
Aici piesa ne uimeşte cu ceea ce trebuie sã fie cel mai inovativ mod de a porni un fir narativ: personajul îşi retrãieşte viaţa în clipa morţii. Mai bine spus, nu îşi retrãieşte viaţa, ci se scoalã din pat şi începe sã-şi povesteascã trista istorie. Slavã domnului cã întâmplãtor era şi un public în faţa ei, cãci ce ar fi mai îngrozitor decât sã te trezeşti din patul morţii pentru a-ţi povesti viaţa şi sã nu fie un public de teatru în camera ta de spital?
Textul scris de poetul/actorul Emil Cãtãlin Neghinã, pare a fi de-alungul liniilor trasate de “Un Tramvai Numit Popescu” dupã opera lui Cristian Popescu şi “De ce fierbe copilul în mãmãligã” de Aglaja Veteranyi, lipsindu-i însã tramvaiul, mãmãliga, Popescu şi Veteranyi, rãmânând doar copilul; o fetiţã parasitã de pãrinţi, crescutã la circ de o bunicã acrobatã şi violentã.
Textul prezintã viaţa personajului cu o serie de detalii meticulous gândite şi introduse, dar care totuşi nu reuşesc sã convingã. Dacã în “Tramvai…” poeziile povesteau copilãria şi viaţa autorului şi “…Mãmãligã…” a fost scris de cineva care chiar a trait în circ, aici avem o biografie a unui circar scrisã de cineva care cel mai probabil nu a vãzut circul decât din scaunul de spectator. Detaliile nu lipsesc, dar nu creeazã o imagine pe care nu şi-o imagineazã oricum oricine.
Povestea evocã, sau încearcã, viaţa tuturor artiştilor, sacrifiile fãcute, renunţarea la bucuriile unei vieţi obişnuite, dar pare sã evite faptul cã nu toţi artiştii duc vieti triste şi singuratice şi nu toţi au avut copilãrii neplãcute. Monocromie care se aplicã de altfel tuturor personajelor şi întâmplãrilor.
Regia are momente în general bune dar şi unele proaste, mai ales cele bazate pe principiul: dacã nu e clar înseamnã cã e interpretabil.
Scena e simplu decoratã: un pat, bagaje, un ecran şi microfoane, ceea ce funţioneazã cu proiectul oricum minimalist. Imagini video acompaniezã piesa pe tot parcursul, dublând ceea ce e povestit de personaj, dar neadãugând nimic în plus decât ceva la care sã se mai uite publicul.
Elementul fãrã reproş rãmâne însã Gabriela Neagu. Ea transformã un spectacol care ar fi cãzut uşor în absurd, într-unul care nu te face sã fii constant cu ochii pe ceas. Melodiile le-a interpretat cu vocea minunatã de care a dat dovadã şi în “C’est la vie”, chiar dacã în limba englezã nu întotdeauna ieşeau cuvintele prea clare. Melodiile mai deveneau obositoare în desfãşurarea piesei, deşi selecţia a fost excelentã (Enrico Caruso, Edith Piaf, Jacques Brel, Elvis Presley, Dalida, Ella Fitzgerald, Janis Joplin, Yves Montant, Mahalya Jackson şi Miles Davis), fiind prea dese uneori.
Dar oricât de bunã ar fi, e greu sã iei în serios o actriţã pe la 45 de ani care se scãlãmbãie ca o puştoaicã de 16 ani, vrãnd sã parã seducãtoare, echilibrul între ce se spune şi ce se aratã putând mai calibrat.
Meritã piesa vãzutã? Ca orice piesã de la Radu Stanca, da. Dar nu de orice public, şi probabil nu mai mult de o datã. Dacã preferaţi piese din categoria: “O noapte furtunoasã”, “Gaiţele” “Omul care a vãzut moartea”, nu e piesa pentru dumneavoastrã.
Un text care demonstreazã cã nu degeaba se spune: Show, Don’t Tell!, o regie eficientã dar care nu prea iese în evidenţã şi o actriţã talentatã care încearcã sã ducã pe umeri un întreg spectacol (şi nu cã nu ar putea), dar uneori se mai pierde şi ea sub greutate; “Pisica Albastrã” nu a fost experienţa elevatoare pe care am ajuns sã o aştept de la Radu Stanca, dar nici pe departe o pierdere de timp.
Urmãtoare reprezentaţie pe 20 Ianuarie 2011.