TRON: LEGACY

Pe scurt: dacã acum un an cineva s-ar fi întrebat cum ar arãta TRON dacã ar fi refãcut, probabil fix asta s-ar aştepta sã vadã.

Esenţa e aceeaşi. Hacker e tras în lumea virtualã a programelor de calculator. Hacker aflã cã are un duşman tiranic puternic pe care trebuie sã-l învingã. Lupte gladiatoriale cu discuri luminoase. Curse spectaculoase cu motociclete virtuale care lasã în urmã ziduri de luminã fatale. Confruntare finalã puţin tãrãgãnatã. Happy ending. Toate fãcute cu tehnologia vizualã de ultimã orã.

Producãtorii au ştiut bine formula de aur pentru continuãri: fã exact aceeaşi chestie, dar diferit.
Diferenţa în cazul de faţã e cã fiecare aspect e adus la nivelul anului 2010: tehnologia e mult mai avansatã, povestea e mai bine scrisã, personajele mai conturate (mai aruncã un 3D, un product placement nesimţit şi o aluzie la Steve Jobs şi filmul e la curent cu lumea actualã. Ah şi desigur: GAGICI).

Povestea îl urmãreşte pe Sam Flynn, fiul personajului principal din primul film, refuzând sã-şi accepte moştenirea lãsatã de tatãl dispãrut ani în urmã. Dar clasicul mentor-ghid apare în joc, şi Sam se trezeşte digitalizat (ceea ce aici înseamnã mai mult de cât a avea cont facebook şi twitter).

Sam nu are nici pe departe carisma pe care a avut-o tatãl sãu în primul film (o fi actorul) dar atrage totuşi simpatia publicului, probabil din cauza cã povestea sa e explicatã în mai mult de douã replici. O expansiune de detaliu scriitoricesc notabil pe tot parcursul filmului de altfel; pe lângã numãrul mai mare de personaje, mult mai colorate (Michael Sheen a salvat filmul de la un mijloc şi plictisitor pe lângã previzibil, ceea ce a rãmas) pelicula are şi un plot mai complex decât “io bun, tu rãu, hai ne batem”.

O altã îmbunãtãţire e explicaţia mai elaboratã data lumii virtuale şi a regulilor ei, pare a fi un Univers mai credibil decât a fost în primul film, deşi nu s-a scãpat complet de sindromul “???”:
‘E o rasã de programe autocreatã a cãrei ADN va salva lumea iar duşmanul a vrut sã îi ucidã’ De ce? Cum? Ha? Sã nu mai zicem de schimbarea de atitudine a diverselor personaje pe care nu o voi dezvãlui aici. ‘Sunt bun, sunt rãu, sunt rãu, ba bun, glumeam, mori!’

Dar sã trecem la partea cea mai importantã, efectul filmului asupra simţurilor.

Din punct de vedere optic filmul este întradevãr o delectare. De la culorile minimaliste pe baza de negru, alb, roşu şi albastru, efectul rece ca de neon la peisajele lumii supratehnologizate, totul e ingenious creat pentru a oferi o esteticã electronicã futuristicã (vezi Apple peste 50 de ani). 3D-ul nu e suprafolosit, ascuţind şi adâncind pentru privitor alertele scene de acţiune, fie fizice sau motorizate.

Printre puţinele defecte numãrându-se faţa întineritã a lui Jeff Bridges care arãta nu mult mai realã sau naturalã decât oricare faţã din “Polar Express”.

Şi auditiv filmul are multe de oferit, soundtrackul fiind compus de duo-ul francez Daft Punk (care au şi un cameo în rol de DJ). Muzica variazã de la un tehno-pop la mişcãri mai lente de Philip Glass meets Kraftwerk. (mai puţin lãudabil a fost acel bas adânc care e la modã acum în filme de acţiune: Dark Knight, Shutter Island, Inception).

Deşi probabil nu va deveni filmul cult care a devenit predecesorul sãu, avem de-a face cu unul din cele mai bune SF-uri din ultimii ani, şi chiar dacã nu oferã o profunzime dramaticã sau filozoficã, sau o criticã/satirã a societãţii, e o experienţã alertã fãrã momente de plictisealã.
Întrebarea care rãmãne este dacã peste 28 de ani filmul va pãrea la fel de nostalgic şi cu efecte la fel de penibile şi neconvingãtoare precum pare primul acum?