Wednesday, February 23, 2011

Brighton Rock (2011)

Brighton Rock e, dupa cum vrei sa-l privesti, un remake a unui film noir clasic englezesc din 1947 sau o reinterpretare a romanului de succes lui Graham Greene. Ar fi mult spus ca filmul prezinta chiar o poveste, fiind mai degraba vorba de o serie de fragmente care de voie, de nevoie formeaza ceva asemanator cu un fir narativ. Acesta are loc în orasul britanic Brighton (ca sa vezi) care aparent e condus de gasti criminale rivale. Cum a ajuns în situatia asta, cu ce crime se ocupa acele gasti, care e raportul exact dintre ele nu stim, dar ele sunt acolo si se razboiesc, ce sa si faca? Iar dintr-una din aceste gasti (daca sunt doua sau mai multe, iar nu e clar) iese la iveala tanarul Pinkie, ale carui caracteristici se rezuma la a fi ambitios (desi nu stim care e ambitia sa), necrutator si rece.

There’s nothing I will not do to make you suffer

Friday, February 18, 2011

Favoritii mei pentru Oscar

Adica cine vreau nu cine cred, urmeaza si aia.

Monday, February 14, 2011

14 Alternative Films about Love

Ok, so it’s Valentine’s Day and although I don’t really care that much about it (do we really need to be given a day to celebrate love?) and I hate cheap sentimentalism I composed a list of 14 films about love. Well, maybe they aren’t about love, not centrally at least, but love plays an important part in all of them. And most importantly you will probably not find many of these films on any other Top [insert number] Romantic Films list. They all look at love in a different way.
This isn’t a top, it’s just a list. The films aren’t in a particular order, and to be honest I didn’t spend much time researching; it’s just the first 14 which come to mind. So feel free to contribute your own favorites.

(500) Days of Summer (2009)

A big indie hit a couple of years back and probably the best known from my list. Seems at first to be just another romantic chick-flick, but it has a fresh approach, veers away from most clichés and doesn’t play on audience expectations with old plot-tricks. A non-romantic film rather than a romantic one. A film about dropping out of love rather than falling in love. With the ever-lovely Zooey Deschanel and Joseph Gordon-Levitt.

Thirst (2009)

After becoming a vampire, a catholic priest finds himself falling in love with the wife of one if his friends. How far can he go to obtain his desire? Will he accept his new nature and renounce his faith? Chan-wook Park (OldBoy) presents this dark and twisted story of one of Emile Zola’s novels. A film which explores innocence, guilt, love, justice, belief combining humour, horror and some of the most poetic visual moments of the last years.

Let the Right One In (2008)

And while we’re on the subject of love and vampires (and now try really hard not to think of Twilight) we should not forget of the Swedish love-horror-drama about a young boy who discovers his own strength through a budding love-story with a century old child-vampire. Another dark and twisted yet wonderful tale about self-discovery and of course, love.
(I guess you can watch the American remake with the less inspired title Let Me In, which in all fairness wasn’t actually bad, but there’s a reason why the original is on my list)

Colin (2008)

OK, I swear that this is the last entry to include the Undead. This is the one you probably haven’t heard of. Colin is the protagonist of this story which takes place in London during a zombie apocalypse. We meet him right after he has been bitten and turns, after which we follow his adventures as he meets other zombies and people. This extremely low budget production (estimated production cost: 45£) was screened at the Canned Festival and was quite appreciated by critics. If you really hate zombie-flick you won’t be converted by this one, otherwise give it a try.
Oh, why is it on my list? You’ll have to watch it and find out. It has a whole different layer than first seems.

City Lights (1931)

Basically any Chaplin film could’ve entered this list. Most of them have a subtheme of love (The Circus and The Gold Rush being prime contenders). Why have a chosen this one? I think the love chord resonates most in tune in this film, plus it has what has been called by many critics the most heart-warming last scene in a movie ever. That, and all the lovely silent comedy.

The Last Station (2010)

On a more pretentious note, we have last year’s period (made for Oscar) drama. Lev Tolstoy (Christopher Plummer) is in his eighties and has created through his books a whole new philosophical movement. His wife (Helen Mirren) fears that his followers are estranging them, and fights to keep his attention. The film has one of the best definitions of love ever given on celluloid. (hint: it’s in the trailer)

Garden State (2004)

J.D. from Scrubs a.k.a. Zach Braff has written, directed and starred in this indie romantic comedy type thing. An underplayed film about love, growing up and the little bits in life, with Natalie Portman and Ian Holm.

The Fountain (2006)

You hate it or love it.
A philosophical SF trip through a millennium, pondering on the ideas of eternal life and eternal love. Of accepting one’s fate and one’s place in the Universe. An aesthetic masterpiece from Darren Aronofsky with Hugh Jackman and Rachel Weisz.

A Very Long Engagement (2004)

Jean-Pierre Jeunet’s Amelie would’ve very easily entered this list, would it not be for the fact that you all know it very well (or at least you should), so I chose another one of his titles instead. Very much a film about love, the stories follows a young woman (Audrey Tautou) just after The First World War as she is looking for her fiancée who is presumed dead, executed on no-man’s land. Though love is the thematic center of the film, expect no lovey-dovey sweet scenes.

Delicatessen (1991)

And because I really like Jeunet and his fresh vision, I also included his first major film, which he made together with Caro. A dark and twisted (you might have noticed a recurring theme here) post-apocalyptic comedy about cannibalism. How the fuck does a love story fit into this? Well, it does, beautifully, which is why the film is on the list.
(to be fair all of Jeunet’s films are good contenders for the list, Micmacs has a small love story budding through its course and The City of Lost Children has rather unnerving hints to love between a slightly mentally challenged Ron Perlman and a eleven-year old girl (not unlike Leon for that matter). OK, I don’t know how Alien:Resurrection fits the list)

A Single Man (2010)

A wonderfully aesthetic feature about love lost. A film about mourning love when mourning is forbidden, and finding a way to love again. Colin Firth’s finest. (yes I have seen The King’s Speech, and you know what? Fuck you! that’s what!)

Nuntă Mută (Silent Wedding) (2008)

An enchanting, slightly dark, hilarious tragedy about love, life and loving life at every price. A must see!

Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004)

A film about the pains of love. About wanting to forget love, to cleanse your soul of that ever-burning, ever-consuming ember which is the love you bear. About whether love can be forgotten.

Brazil (1985)

I think “love-story” is not the first thing that pops to the minds of people who have seen Brazil when you mention the title. “Dystopia”, “a funny version of 1984” “weird and sadistic at time” are more likely. But the film is essentially a love-story, one which barely follows the conventions.
Terry Gilliam at his best, plus the line: “Care for some necrophilia?”

Sunday, February 13, 2011

Black Swan

De două săptămâni tot vreau să mă apuc de recenzia asta. Şi în momentul de faţă ştiu la fel de bine cum să încep ca imediat după vizionarea filmului (prima sau a doua): DELOC.

Arronofsky, of Arronofsky.
După ce am văzut The Fountain am urmărit fiecare ştire despre ce face el, la ce lucrează etc. Am fost puţin dezamăgit când am văzut că ia o cale ceva mai comercială. Asta era pe vremea când pe IMDb „The Wrestler” era în pre-production, remake-ul „Robocop” era şi el pe listă, iar filmul cunoscut azi ca şi „Untitled Darren Aronofsky Project”.
Nu sunt mare fan al filmelor sportive şi pseudo-biografice. Despre underdog-ul care se luptă cu şansele să iasă primul, sau veteranul care trece printr-o criză şi încearcă o glorioasă întoarcere. (încă mă gândesc dacă să mă duc la „The Fighter”). Câtă fericire pe mine atunci când am văzut că unul din cei mai fresh regizori a-i momentului făcea filme despre: a) un fost wrestler care e într-o criză a vieţii şi îşi plănuieşte glorioasa întoarcere şi reunirea cu fiica sa înstrăinată şi b) un film despre o balerină care se luptă cu o rivală pentru titlul de primă-balerină.
„The Wrestler” a fost mult mai bun decât aşteptat, dar nu a devenit unul din favoriţii mei, şi filmul cu balet tot nu mă prea invita. Până la primul trailer. „Ok, fuck, chestia asta are potenţial să fie dură, întunecată şi minunată!”.
Problema e că în ultima vreme, de câte ori un trailer mă încântă, am dubii mari în privinţa filmului; prea des trailerul era construit în aşa fel încât să prezinte un stil şi o idee complet diferită de produsul final. (ex: trailerul „The Road” promitea un clişeu de acţiune post-apocaliptic, motiv pentru care am jurat că voi evita filmul cu orice preţ, dar apoi...) (e trist că mai nou trebuie să ai talent să discerni un film cu potenţial din trailerele făcute pentru a atrage publicul idiot)

Deci, „Black Swan”. Fraaaaaate! E mai dur, mai dark, mai intim, mai minunat decât aş fi putut spera.
Natalie Portman e Nina, o balerină ambiţioasă care e aleasă de către un regizor talentat dar dur (Vincent Cassel) să fie noua faţă a unei companii de balet în producţia „Swan Lake”, în care trebuie să interpreteze atât Lebăda Albă cea inocentă cât şi cea Neagră, seducătoare, malefică, sexuală. Virginala Nina neputând admite că rolul îi este poate peste măsură, e forţată să-şi exploreze părţile întunecate, dar preţul...?
Filmul începe destul de cuminte, o dramă de familie, o dramă despre ambiţie şi competiţie, dar încetul cu încetul cade într-o psihoză profundă care nu iartă nici personajul principal nici publicul, şi ne trece prin horror, thriller, dramă şi toate emoţiile aferente. Camera pare a fi un apendice a Ninei, puţine fiind cadrele care nu o includ, iar asta doar pentru că acelea sunt din punctul ei de vedere. Precum în „Buried” sau în „127 Hours” suntem prizonierii Ninei, legaţi de ea într-o intimitate care nu ascunde nimic. Şi împreună cu ea cădem şi noi în psihoza ei. Filmul ne păcăleşte să credem uneori că mintea noastră ar fi mai lucidă decât a ei, deseori ne lasă cu impresia că „Da, ştiu ce se întâmplă aici, ştiu ce urmează.”, dar apoi ne întreabă „Eşti sigur?”, şi ne arată că suntem într-o lume fără claritate, fără vreun răspuns logic şi previzibil.
Prospeţime pe care filmul şi-0 păstrează şi în privinţa personajelor. Sunt uşor de recunoscut tipologiile din spatele personajelor secundare, rivala care se preface prietenoasă, mama prea protectoare şi ambiţioasă, regizorul seducător dar dur. E aproape frustrant la început de cât simplu e să identifici antagoniştii. Dar desigur, nici aceste personaje nu sunt atât de monocrome precum par iniţial, iar statutul lor de „villain” este serios pus sub dubiu când profunzimea psihozei Ninei devine clară, iar unii asupritori par a fi de fapt asupriţii.
O cădere intimă dar violentă în părţile ascunse al eului şi a sacrificiului artistic, cu un final eliberator în cel mai minunat întunecat mod posibil, Aronofsky a demonstrat că încă mai are multe să ne arate.


Înainte să-mi placă filmul m-am îndrăgostit de posterele sale. Nu chiar de toate, dar de patru dintre ele. Nici unul cu poze cu actori pe el, ci nişte schiţe care amintesc de vremurile demult apuse, de posterele art-deco, sau de cele sovietice. Toate reprezentând în stilul lor minimalist un rezumat minunat al temei filmului.

Sunday, February 6, 2011

Biutiful – frumosul mizerabil

Javier Bardem; Barcelona, un oras colorat plin de viata si de peisaje si cladiri minunate; doua turiste tinere si frumoase in cautare de aventura; toate adunate intr-o drama romantica plina de umor: asta e esenta filmului Vicky Cristina Barcelona care parca are loc intr-o lume complet diferita de filmul pe care tocmai l-am vazut.

Javier Bardem, Barcelona, un oras gri, urat si dur, plin de coruptie, crima si saracie sub fatada minunata pe care o vad turistii; tatal unei familii sarace compusa din doi copii si o mama bipolara se zbate sa faca cate un mic castig lucrand cu imigranti ilegali, produse de contrabanda si politisti corupti. Afland ca e pe moarte incearca sa-si incheie afacerile lumesti, sa le asigure copiilor un viitor si sa se impace cu sotia. Acesta e Biutiful noul film a lui Alejandro Gonzalez Inarritu (21 Grams, Babel).

Sometimes Fate is like a small sandstorm that keeps changing direction