Sezon Terrence Malick: The Tree of Life - despre Viata, Univers si Tot Restul

Cum de l-am vazut?
Nu stiam de Malick sincer sa fiu. Vazusem bucati din "The New World" pe HBO si imi propusesem sa-l vad, dar nu stiam cine e regizorul. Cu toate astea filmul il astept de vreo 2 ani, de cand l-am vazut prima data pe IMDb la lista lui Brad Pitt. Sincer ma gandeam la ceva de genul "The Fountain", care e  printre preferatele mele. Drept e ca trailerul cu vocile soptite nu m-a chiar impresionat, dar arata totusi ca se ceva ce nu am mai vazut

Se pare ca juriul de la Cannes si-a gasit o consistenta tematica in privinta filmelor carora le acorda mult-doritul Palme d’Or: anul trecut a fost filmul lent, o meditatie asupra vietii si a naturii, Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, iar anul acesta, mult amanatul si demult asteptatul, The Tree of Life al lui Terrence Malick a obtinut titlul. Si de data asta avem un film neconventional, non-liniar, care exploreaza si mediteaza asupra originii si sensului vietii si mortii, asupra destinului, a influentei trecutului in prezent, si asupra pozitiei omului, sufletului, in Univers.

There are two ways through life – the way of nature and the way of grace

Urmarim un om de afaceri (interpretat de Sean Penn) intr-o zi tipica la servici. El e bantuit zilnic de amintirea fratelui sau mai mic care s-a sinucis la 19 ani. O conversatie la telefon cu tatal sau ii trezeste amintiri din copilarie.

Filmul sare multi ani in urma, si urmarim secvente din copilaria barbatului. Nasterea sa, primii pasi, primele cuvinte, nasterea celor doi frati mai mici, dintre care al doilea, cel care va urma sa se sinucida, are impactul cel mai mare asupra baietelului de doi ani.

Baietii cresc si filmul se opreste undeva intr-o vara cand baiatul cel mare are vreo zece ani. Viata in suburbia americana e lipsita de prea multe griji, si baietii isi petrec zilele pierzandu-se in jocuri, sub privirea etern iubitoare a mamei lor (interpretata de Jessica Chastain). Dar pacea e des intrerupta de tatal baietilor (interpretat de Brad Pitt), un barbat sever si serios, care isi iubeste fiii, dar ii trateaza cu raceala si o disciplina de adult. Baiatul cel mare se zbate intre ideologiile parintilor sai, a mamei care e gratia intruchipata si care crede in dragoste mai presus de orice, si a tatalui care crede ca in viata trebuie sa fii dur ca sa ajungi departe, sa iti alegi telul si sa-l urmaresti fara a privi in jur, fara a arata slabiciune.

Copilul incearca sa se gaseasca pe sine intre cele doua extreme, zbatere ce se va reflecta si in viata sa de adult, cand cauta inca, neincetat, un sens in viata, in existenta, cand isi pune la indoiala credinta si incearca sa afle la ce se rezuma toata viata sa pana in acel moment.

Some day we’ll fall down and weep, and we’ll understand it all. All things.

Filmul poate fi asemanat cel mai bine cu un rau plin de meandre care curge incet dar mereu inainte. Nu poti vedea decat o parte din rau, si in acel moment acea parte e cea mai importanta, dar fiecare val, fiecare curent, e suma a tot ce a parcurs raul pana in acel punct, fiecare parau care a contribuit la el, fiecare stanca care i-a schimbat cursul, fiecare piatra aruncata in el. Desi poti fi constient doar de o fractiune a sa, raul e un intreg, un tot, de la izvor la varsare, fiecare parte afectand ceea ce urmeaza.

De fapt, asta nu e o descriere rea a vietii in general. Si cam despre asta e filmul. Nu incearca sa urmareasca doar povestea unui baiat intr-o frumoasa vara din copilarie, sau doar relatia sa cu parintii, sau cauza sinuciderii fratelui sau, ci tot. Incearca sa arate relevanta fiecarui moment din viata, si nu doar atat. Noi nu am fi cine suntem fara toate intamplarile banale care ne umplu viata, fara parintii nostri, fara parintii lor, fara stramosii cei mai indepartati, fara aparitia vietii pe Pamant, fara aparitia Pamantului, a Soarelui, a Caii Lactee, a Universului. Suntem suma tuturor acestor lucruri.

Un proiect ambitios pentru un simplu film, sa prezinte tot, dar Malick in mare parte reuseste, impartind filmul intre momentele cele mai grandioase si cele mai mici si intime: vedem atat nasterea Universului cat si a unui bebelus; un sir non-liniar de secvente si momente, unele de cateva secunde, altele de zeci de minute.

Desigur filmul se apropie adesea de patetic, regizorul facand unele alegeri care studentilor de film li se zice ca sunt strict interzise. Povestea centrala e vaga, diversele segmente slab interconectate, avem numeroase momente de voice-over soptit, rostind cu un dramatism exagerat tot felul de intrebari si mesaje existentiale non-contextuale, cu tinte nedeterminate. Sa fie sinele, publicul, Dumnezeu? Astea plus imaginile din natura, cascade, stanci, valuri suprapuse peste un cor angelic, aproape fac filmul sa para ca incearca cele mai ieftine trucuri pentru a crea dramatism poetic. Aproape. Mentinand simplismul intrebarilor, in ciuda profunzimii lor, Malick a reusit sa evite pseudofilozofii exasperante, oferind in schimb unele din cele mai minunate imagini puse vreodata pe ecran, impreuna cu o meditatie sincera si foarte simpla asupra vietii, cu intrebari care ne bantuie pe toti.

Despre actori si regie ce se poate spune?

L-as mai vedea o data?
L-am vazut deja de doua ori la cinema si ma gandesc sa ma duc o a treia oara. Oricum la un moment dat sigur il voi revedea.