The Artist (2011)

Nu e greu de vazut de ce oamenii au impresia ca, atunci cand sonorul a fost introdus in filme in anii ’20, artistii din acea vreme au vazut miscarea ca pe o evolutie naturala pe care o asteptau de mult. Dar adevarul este ca

multi au vazut-o ca pe o moda trecatoare care nu are cum sa contribuie artistic la un film: Charlie Chaplin spre exemplu s-a incapatanat ani buni sa faca filme mute cand nimeni nu le mai facea. Si intr-adevar ar fi mai corect de zis ca filmul mut e un tip diferit de film decat ca este un tip inferior celui sonor. Pe aceeasi idee s-ar putea spune ca musical-ul a fost un alt pas natural in evolutia filmului, caci a canta e mai artistic decat a vorbi, dar cu toate ca exista musical-uri de diverse genuri, filmele ne-cantate nu au disparut. Lucru care, din pacate, nu se poate spune despre filmele mute.

Poate ca publicul de la vremea aceea a fost prea orbit (sau mai bine zis surzit) de noua tehnologie, si producatorii erau interesati doar de a face bani si nu a mai vazut nimeni motiv de a se intoarce la vechiul stil, dar asta nu inseamna ca filmele mute nu au lucruri de oferit care altundeva nu se pot gasi. Iar The Artist e aici sa ne aminteasca exact acest lucru, si sa ne reaminteasca sau sa ne prezinte putin dintr-o magie uitata.

Out with the Old, in with the New

In 1927 George Valentin (interpretat de Jean Dujardin) e unul din cele mai mari staruri din Hollywood, filmele sale mute cu spioni fiind favoritele publicului, singura care ramane neimpresionata fiind sotia sa. Intr-o zi in timpul filmarilor imparte scena de dans cu o figuranta, Peppy Miller (Bérénice Bejo), si dubla dupa dubla, intre ei se formeaza o conexiune. Mai tarziu ii da tinerei niste sfaturi profesionale, iar aceasta paraseste coplesita camera.

Mai tarziu Valentin este invitat de producatorul sau la o prezentare secreta a unei noi tehnologii de film, anume filmul sonor. Actorul pleaca amuzat, anuntand ca este o prostie ce nu va tine. Dar in curand isi va da seama ca “vorbitoarele” nu doar ca au intrat permanent in industrie, dar nici nu au lasat loc pentru filmele mute. In timp ce el se lupta sa isi mentina cariera, finantand, regizand si jucand in filme mute, cariera lui Peppy prinde aripi si in curand e cel mai mare nume din Hollywood, si rivalitatea nu lasa mult loc romantei.

Despre actori si regie ce se poate spune?

Anul acesta pare a fi un an in care filmele isi aduc aminte si reconstruiesc sentimentele filmelor din alte vremuri: in vara J. J. Abrams il pastisa pe Spielberg cu Super 8, si, dupa cum ziceam in recenzia trecuta, Martin Scorsese a reluat filmele de aventura clasice cu Hugo, si acum avem in fata The Artist, primul film mut care sa aiba o lansare majora din 1979. Regizorul si scriitorul a riscat foarte multe cand a decis sa faca acest film, si faptul ca a primit finantare nu e departe de un miracol. Folosirea de alb-negru in loc de color nu e o noutate, Schindler’s List, Memento, Sin City, The Turin Horse, American History X au aratat ca poate fi o alegere foarte potrivita, dar sa scoti si sunetul si sa-l inlocuiesti cu intertitluri e un pas curajos. Nimic nu ar fi indicat ca piata e deschisa spre asa ceva, DVD-urile cu filme mute nu au avut vanzari coplesitoare, si totusi, iata ca filmul e unul din cele mai bine primite de critica, si chiar de public, din acest an, nominalizat la Palme d’Or la Cannes si un competitor sigur la Oscaruri.

Si toate astea se datoreaza in mare parte regizorului, francezul Michel Hazanavicius, care a mai regizat filmele OSS 117, doua comedii frantuzesti cu spioni, in rest aflandu-se la inceputul carierei. Asta insa nu e evident din film caci regia e destul de uniforma pe tot parcursul si sigura pe sine, si asta nu e putin considerand ca francezul a trebuit sa adopte stilul de regie al filmelor mute, care este diferit de stilul de azi, fara insa a parea ca le imita pur si simplu – adica a trebuit sa-si gaseasca vocea regizorala in stilul unei alte epoci, si in acelasi timp sa nu devieze complet de la stilul modern Hollywood-ian pentru a nu-si aliena publicul. Faptul ca filmul nu plictiseste si nu-si pierde publicul in ciuda lipsei de sunet atesteaza talentul regizorului. Punctul cel mai slab e povestea in sine, scenariul scris de acelasi Hazanavicius. Desi a reusit sa nu abunde in clisee, firul narativ e foarte simplist si previzibil cu linii emotionale destul de evidente, adica filmul nu lasa in mister intentiile si gandurile personajelor. Desigur, aici argumentul ar fi ca filmul revine la stilul filmelor mute, unde actiunile si sentimentele nu erau extraordinar de complexe; si, ca sa fiu sincer, nu e vorba ca nu ar functiona in acest film, dar uneori ai sentimentul ca ar incapea ceva mai mult in poveste.

Poveste ce nu ar putea fi transpusa fara actorii, care si ei au avut misiunea dificila de a juca asemanator actoriei extrem de exagerate si teatrale din filmele mute, dar actiunile lor sa para totusi veridice dupa standardele moderne. Un fir foarte fin de altfel, pe care cam toti actorii il calca cu o aparenta naturalete. In rolul principal il avem pe Jean Dujardin care a mai jucat in filmele OSS 117 a lui Hazanavicius, si anul trecut in filmul francez Les Petits Mouchoirs. Dujardin nu s-ar fi putut potrivi mai bine rolului, avand o asemanare fizica foarte similara cu cea a lui Douglas Fairbanks, mare actor al filmelor mute, amintind insa vag si de Gene Kelly si alti actori din acea vreme. Pentru rolul din acest film a castigat anul trecut Premiul pentru Cel mai Bun Actor la Cannes. In rolul lui Peppy o avem pe Bérénice Bejo, si ea din seria OSS 117. Si aceasta aduce mult cu unele actrite din acea vreme si adopta foarte bine si acea atitudine.

In roluri secundare avem nume mai proeminente ca John Goodman (Red State), James Cromwell, a carui fata o stiti mai bine decat numele, si intr-un rol scurt pe Malcolm McDowell (A Clockwork Orange, Caligula). Actori cu roluri scurte, pe care insa le umplu la maxim.

Ce spun criticii despre The Artist?


L-as mai vedea o data?


Dupa cum spuneam filmul nu e neaparat cel mai memorabil, dar memorabil e senzatia de enjoyment de pe parcurs, si timpul care a trecut foarte repede. Nu cred ca l-am mai vedea o data la cinema chiar acum, dar stiu sigur ca il voi mai vedea in viitor.