Oscar 2012: Hollywood priveşte în spate când vrea sã meargã înainte

//articol publicat de kolcs pe site-ul acum.tv//

În retrospectiva cinematograficã a anului trecut, douã filme se aratã fruntaşe la premiile Oscar, „Hugo” a lui Martin Scorsese şi „The Artist” a lui Michel Hazanavicius, primul cu 11 şi al doilea cu 10 nominalizãri.

Ambele filme au avut un succes critic rãsunãtor nereuşind însã sã gãseascã aceeaşi apreciere şi din partea publicului. Departe de a fi flopuri, filmele au avut câştiguri mediocre, „The Artist” ducând-o ceva mai bine. E pãrerea şi acestui critic cã filmele, deşi au fãcut foarte bine ceea ce şi-au propus, nu au stofã de a deveni clasice ale cinematografiei, şi în ciuda faptului cã vizionarea lor e o delectare (aici din nou „The Artist” pare a o duce mai bine), în retrospectivã se dovedesc cam nememorabile.

Ce atunci a determinat criticii şi membrii academiei sã cadã pe spate din dragoste pentru aceste douã filme? Rãspunsul se aflã poate chiar într-un alt film din cele nouã nominalizate anul acesta la categoria Cel mai bun film, şi anume „Midnight in Paris”, drãguţelul film a lui Woody Allen. În acesta, un scriitor de filme frustrat se plimbã pe strãzile Parisului cãutând inspiraţie prin locurile unde aceasta i-a binecuvântat pe cei precum Hemingway, soţii Fitzgerald, Cole Porter, Dali, Buňuel şi atãţia alţii înla belle epoque al anilor ’20. Cugetând ce propice era acea perioadã artei şi ce seacã e epoca noastrã, el se regãseşte în mod magic chiar în Parisul anilor ’20, la o petrecere cu exact idolii sãi, urmând o serie de conversaţii şi momente revelatoare.

Sentimente similare ca şi cele ale scriitorului din Paris prezintã şi producãtorii celor douã filme. În „Hugo”, un bãiat orfan se împrieteneşte într-o garã din Paris prin anii ’20 (din nou) cu un bãtrân vânzãtor de jucãrii, care spre final se dovedeşte a fi nimeni altul decât însuşi Georges Méliès (interpretat de Sir Ben Kingsley), unul din pionerii cinematografiei, care a fãcut printre altele „Cãlãtorie spre Lunã”, film care conţine imaginea faimoasã a Lunii cu chip de om şi cu o rachetã în ochi (http://www.totuldesprefilme.ro/wp-content/uploads/2010/05/voyage_dans_la_lune.jpg). Prin intermediul poveştii filmul lui Scorsese aratã publicului magia simţitã de cei care au fãcut şi au vãzut primele filme, şi o perioadã când cerinţele erau mult mai simpliste, când filme cu oameni îmbrãcaţi în homari şi dragoni de carton erau îndeajuns pentru a încânta publicul. Iar dacã în „Hugo” Martin Scorsese scrie o scrisoare de dragoste primelor filme, în „The Artist” Hazanavicius e mult mai direct fãcând efectiv un film mut precum cele din anii ’20, alb-negru, cu muzicã constantã şi tipicã, fãrã alte sunete şi intertitluri. Sunt strecurate unele elemente mai tipice filmelor contemporane, dar în mare parte regia şi actoria evocã stilul acelor filme, iar povestea, care are exact simplitatea pe care am regãsi-o într-un Charlie Chaplin sau Buster Keaton, este despre un actor al filmelor mute care încearcã sã se adapteze apariţiei filmelor cu sunet. Deci este un film care imitã filme dintr-o perioadã trecutã care are ca şi subiect filmele din acea perioadã.

Oscarurile sunt ocazia când Hollywood se priveşte în oglindã şi întreabã „Oglindã, oglinjoarã, cine e cel mai minunat din ţarã?” şi tot el îşi rãspunde „Tu eşti!”, deci pe cine surprinde faptul cã douã filme care în principiu nu fac altceva decât sã aminteascã privitorului cât de magice şi pline de suflet erau filmele odinioarã, şi ce mãreţi sunt cei ce le produc, au fost primite cu atâta dragoste?

Şi totuşi trebuie sã mã gândesc la „Hugo”, pe care l-am vizionat în format 3D, când, fiind în sala întunecatã a cinematografului, priveam la un moment dat o scenã în care un public stã într-o salã întunecatã de cinema şi se bucurã de „Cãlãtorie spre Lunã”, un moment drãguţ de felul lui, dar când camera începe se încadreze doar ecranul din ecran, şi vedeam chipul Lunii oarecum prin ochii celor care au vãzut prima datã acest film, mi-am dat seama de faptul cã port ochelari 3D şi cã totuşi mã aflu în secolul 21. Şi oricâtã nostalgie aş avea pentru o perioadã care s-a terminat cu mult înainte ca eu sã mã nasc, şi oricât mi-ar plãcea lecţiile de istorie cinematograficã, poate e vremea sã lãsãm trecutul în trecut şi sã nu mai lamentãm vremuri ce nu le-am trãit şi în memoria noastrã falsã par mai bune.

Şi aşa mã întorc la aventurile scriitorului din Paris a lui Woody Allen, care printre artişti faimoşi cunoaşte şi o tânãrã domnişoarã de care în mod inevitabil se îndrãgosteşte, aceasta deplânge perioada seacã în care ea trãieşte (Parisul anilor ’20, ca sã nu uitãm) şi îşi doreşte sã fi trãit şi ea în la belle epoque, adicã Parisul din 1880, unde l-ar fi cunoscut pe Toulouse-Lautrec şi ar fi mers la Moulin Rouge în perioada sa de glorie. În acest moment scriitorul îşi dã seama cã e uşor sã-ţi faci idei romantice despre trecut, dar cã aventura adevãratã e sã produci aceleaşi idei despre prezent. Sã sperãm cã şi Hollywood îşi va accepta responsabilitatea de a produce un prezent la care generaţii viitoare vor putea privi înapoi cu nostalgie şi regret cã nu au trãit în 2012.



Publicata pe acum.tv la rubrica  Scena si Ecranul