Pages

Sunday, January 20, 2013

Intoleranţa lui Griffith faţă de banal (eseu)


Ochiului nepriceput al unui “laic” al cinematografiei primele filme ale americanului D. W. Griffith par cel mai probabil plictisitoare şi chiar primitive. Sunt filme alb-negru, fără sunet, unele personaje par parodice în simplitatea lor iar actoria este de-a dreptul absurdă. Din aceste motive şi din cauza ignorării faptului că „după 1920 cele mai multe dintre cuceririle lui de limbaj devin monedă curentă, iar nu puţine dintre ele sunt depăşite de [alţi] regizori” (Littera, p. 108) cineastul a avut parte de căderea sa în relativă obscuritate în afara cercurilor de cinefili şi colegi de breaslă. Cu toate acestea, contribuţia sa la dezvoltarea limbajului cinematografic şi a avansării a cinematografului ca artă de sine stătătoare, nu poate fi ignorată sau uitată de oricine care posedă cunoştiinţe de bază despre istoria cinematografiei.

Într-adevăr în cei 20 ani de la naşterea oficială a cinematografului în 1895 în Paris până la premiera filmului Naşterea unei Naţiuni a lui Griffith în 1915, această nouă formă de artă a trecut print-o dezvoltare aproape explozivă atât la nivel tehnic dar mai ales estetic, cineaşti din Europa şi Statele Unite descoperind noi şi noi metode de a se folosi de tehnici şi trucuri de cameră şi de montaj pentru a transforma filmuleţele statice şi facsimile ale fraţilor Lumière în spectacolul grandios ce avea să-l ofere publicului D. W. Griffith prin filmele Naşterea unei Naţiuni şi un an mai târziu Intoleranţă.

În ciuda succesului copleşitor pe care l-a avut „Naşterea unei Naţiuni”, Griffith s-a găsit atacat pentru portretizarea cetăţenilor de culoare din film, care sunt prezentaţi într-o puţin spus nefavorabilă. Pentru a combate imaginea sa de rasist urmează „ceea ce s-ar putea numi răscumpărarea atitudinii sale din Naşterea unei Naţiuni [prin] Intoleranţă, film care, după spusele autorului, constituie un protest împotriva oricărui soi de fanatism” (Littera, p. 102). Bazat pe povestirea Mama şi Legea filmul capătă o dimensiune a complexităţii mult mai ridicată când cineastul decide să producă un film cu patru linii narative distincte care au loc în diverse epoci a istoriei umane şi care sunt legate de tema umbrelă a intoleranţei ca şi „duşman” al păcii şi înţelegerii între oameni.

Se poate argumenta că ambiţia narativă a artistului a depăşit posibilităţile acestuia de a o pune în practică cu cea mai mare eficacitate cu tehnica din dotare şi că s-a dovedit prea complexă pentru publicul din acea vreme. În cele aproximativ trei ore ale sale (iniţial opt) spectatorul trebuie să urmărească povestea a doi tineri din epoca contemporană care se zbat cu săracia şi cu intoleranţa reformatorilor sociali; ultimele zile din căderea Babilonului sub atacul Persiei; plănuirea de către regina Caterina di Medici a  masacrului din ziua Sfântului Bartolomeu şi momente alese din viaţa lui Iisus Hristos inclusiv crucificarea acestuia. Ultimului segment menţionat este foarte scurt şi episodic, cineastul dorind probabil să întărească mesajul filmului său apelând la spiritul puternic creştin al americanilor. Dar exceptând această parte a filmului, oricare dintre cele trei fire narative ar fi putut constitui, cel puţin la vremea aceea, un film de sine stătător, având atât un număr destul de ridicat de personaje distincte cât şi o structură narativă completă. Mai ales segmentul modern şi cel babilonian dau dovadă de o complexitate şi a anvergură a povestirii care comparată cu liniile narative ale altor filme din acea vreme ar fi părut oricum ambiţioasă.

Deşi publicul american mai văzuse fire narative multiple, inclusiv în filmul „Judith din Bethulia” a lui Griffith, acestea rămân totuşi legate la aceeaşi poveste generală, iar „caracterul inovator al structurii narative, bazată pe sugestia de simultaneism [...] dezorientează pur şi simplu publicul de la 1916” (Littera, p. 108). Pentru a-şi atrage publicul şi a-i menţine atenţia regizorul foloseşte decoruri spectaculoase pe măsura poveştii inspirate din decorurile din filmul italian Cabiria, iar combinate cu numărul imens de figuranţi, filmul obţine o grandiozitate căruia Griffith nu s-a sfiit să îi facă reclamă, şi care rămâne impresionantă chiar şi după standarde contemporane.

Pentru a clarifica şi mai mult trecerea de la o povestire la alta cineastul a folosit culori diferite pe peliculă; cafeniu pentru povestea contemporană, albastru pentru Iudea, sepia pentru Franţa şi gri-verzui pentru Babilonia. Iar pentru a face legătură între segmente ne este prezentată Eterna Mamă care balansează încontinuu leagănul omenirii. Din păcate însă, după cum a constatat şi Pudovkin. parafrazat aici de George Littera  care spune că „cineastul american nu izbuteşte să unifice în conştiinţa spectatorului fenomene atât de disparate şi că tema filmului rămâne nebuloasă” (Littera, p. 107).


Multitudinea de personaje şi complexitatea întâmplărilor nu se lasă uşor transmise prin filmul mut, lipsa de voce împiedicând personajele secundare să se distingă îndeajuns, iar naraţiunea nu este cu nimic uşurată de numărul copleşitor de mare de intertitluri necesare pentru a rezuma fragmente şi a stabili datele acţiunii. Pentru a ne face o idee despre cum ar fi beneficiat filmul dacă ar fi fost conceput mai târziu. putem privi la Cloud Atlas un film care a avut premiera la 96 de ani după Intoleranţă, şi care de asemenea prezintă mai multe fire narative care au loc în diverse epoci şi sunt legate doar de o tematică generală. Comparaţia se afla desigur doar la nivel de structură narativă. Chiar şi cu un public mult mai antrenat pentru a urmări o naraţiune non-liniară şi cu toate inovaţiile tehnice, filmul are destule momente în care este greu de urmărit sau devine epuizant.

Argumentabil cel mai mare inovator al cinematografului în vremea sa, Griffith a prevăzut direcţiile potenţiale ale acestuia mult înaintea contemporanilor săi, dar din păcate această precocitate l-a distanţat prea mult de publicul său care încă nu era pregătit, astfel pornind lenta cădere din ochiul spectatorilor.

Sursă:
Istoria Filmului Universal, George Littera,


1 comment:

  1. Cred ca Griffith a facut mai mult decat sa prevada directiile ci chiar a setat standardele pentru naratiunea cinematica epica. A fost un inovator si absolut toti urmasii sai fie s-au lasat influentati fie au incercat sa "contrazica" limbajul sau filmic ori sa se rupa de cutumele lui. E drept ca filmele sale erau cam pretentioase pentru publicul de-atunci - nu mai spune controversate - dar el era mult mai interesat de aspectul tehnic al mediului. Asa ca industria ii datoreaza un mare prinos de recunostinta pentru ca le-a aratat ce se poate face cu camera de filmat, decoruri gigantice si mii de figuranti.

    ReplyDelete