Pages

Friday, April 26, 2013

Blancanieves


Pentru a putea vorbi despre Blancanieves în mod inevitabil discuţia trebuie să înceapă cu The Artist, film despre care opinia critică şi a publicului a tins în mare parte spre pozitiv, dar care şi-a găsit desigur detractor care au susţinut că filmul se bazează pe un truc, care este şi singurul lucru care-l scoate în evidenţă. Un an mai târziu filmul lui Pablo Berger a folosit acelaşi truc, iar reacţiile au rămas şi ele aceleaşi, doar că în cazul de faţă cele negative par a fi mai justificate.



În The Artist subiectul filmului se învârte în jurul tranziţiei de la filme mute la filme cu sonor, astfel conceptul regizoral este strâns legat de povestea filmului, fiind mai mult decât un truc folosit pentru a da o dimensiune dispensabilă operei; lipsa de sunet este aici la fel de vitală ca şi prezenţa muzicii într-un musical. La filmul spaniol însă această legătură lipseşte, prezentarea filmului ca film mut nu este justificată. Este foarte posibil că povestea nu s-ar fi susţinut singură dacă ar fi fost prezentată într-un format contemporan, dar asta nu este un argument destul de solid de a o transpune într-un alt format. Este probabil că producătorii au început cu ideea de a face un film mut, poate chiar încurajaţi de succesul colegilor francezi, şi din această cauză structura narativă este naiv-simplistă, pentru a evoca filmele ‚mainstream’ mute, dar asta creează un cerc vicios în care simplitatea poveştii cere formatul şi formatul cere o poveste simplă. În plus evocarea acelor filme se opreşte aici, căci nici actoria, nici montajul şi nici imaginea nu se încadrează în stilul acelei ere, defect pe care The Artist îl evită.

Naraţiunea este o adaptare a basmului Albă-ca-Zăpada transpusă în Spania interbelică, în care fiica unui toreador văduv şi paralizat este persecutată de mama ei vitregă, implicând astfel şi elemente din Cenuşăreasa. Moda basmelor adaptate publicului contemporan a prin aripi în ultimii ani, mai ales la Hollywood, unde anul trecut au fost nu una ci două re-ambalajări ale basmului Albă-ca-Zăpada. Doar că aici nu se extinde şi se nu se schimbă fundamental structura originală, povestea şi personajele păstrând claritatea lor morală, mama-vitregă este malefică până la ultima fibră, protagonista este inocenţa întruchipată pe Pământ, iar mama şi bunica ei (inevitabilele personaje de sacrificiu) sunt şi ele bune. Doar două personaje prezintă caractere care nu sunt monocromatice, tatăl şi piticul şef, care prezintă atât calităţi negative cât şi pozitive.

În unele aspecte filmul încearcă să schimbe basmul, poate în ideea de a-l moderniza, deşi nici aspect nu este explorat îndeajuns. Făt-Frumos cel brav lipseşte aici, interesul amoros fiind reprezentat de chiar unul din pitici, alegere care, în ciuda faptului că este vorba de piticul cel mai înalt şi chipeş, ar putea fi numită curajoasă dacă ar fi dusă până la capăt. Dar dragostea nu se împlineşte; piticul este evident îndrăgostit dar filmul nu clarifică dacă ea chiar împărtăşeşte sentimentul, lucru care ne duce spre finalul cel puţin nepotrivit şi chiar aproape tulburător. Basmele au de regulă final fericit, comediile uşoare au de regulă final fericit şi filmele mute de studio aveau de regulă final fericit, de ce atunci au ales producătorii acest final rămâne un mister: după ce a fost otrăvită, Albă-ca-Zăpada nu este trezită de sărutul prinţului, ci este folosită într-un circ ambulant de categoria P. T. Barnum, unde este expusă într-un sicriu de sticlă, pentru ca apoi doritorii (numeroşi de altfel) să poată plăti pentru ocazia de a o săruta. Scenă ce aduce aminte de alt film cu titlu de basm din 2011, Sleeping Beauty al Juliei Leigh, în care o fată este plătită să ia sedative pentru ca apoi bărbaţi în vârstă să o poată săruta şi pipăi, doar că acolo faptul era tratat ca fiind oribil, nu un element de basm. Finalmente, piticul care o iubeşte este îngrijitorul ei şi priveşte acest ‚spectacol’ fără a clinti un deget, pur şi simplu pentru că i se permite ca noaptea să poată dormi alături de corpul inert al tinerei, gest care nu ar avea un aer romantic nici măcar dacă cei doi chiar ar fi un cuplu, lucru care însă a fost stabilit că nu e adevărat. Iar în ultimul cadru, după ce este sărutată de pitic, vedem o lacrimă coborând din ochiul tinerei, semn că ea este la un anumit nivel conştientă de abuzul sexual la care este supusă zilnic, şi că piticul nu este cel ales, căci după cum spune şi basmul şi circarul, sărutul celui iubit de ea ar trebui să o trezească.

Un final complet neadecvat pentru acest tip de film, şi care lungeşte lista de inconsistenţe în alegerile regizorale şi de producţie.



No comments:

Post a Comment